Inteligent şi amuzant. Aşa l-aş descrie, dacă cineva ar avea curiozitatea să mă întrebe cum este acel bărbat brunet, cu început de chelie, cu mutră de  ţigan frumos. Dar are un defect. În ciuda faptului că a terminat o facultate bună, că s-a născut cu o inteligenţă peste medie, de câte ori face rost de bani pleacă din casa luxoasă a părinţilor şi trăieşte pe străzi, printre boschetari şi drogaţi. Astăzi l-am văzut de la distanţă. A ştiut şi el că l-am văzut, dar nu s-a supărat că l-am ocolit. Era murdar, nebărbierit, băut.

Am trecut cu soţul meu pe lângă el şi un miros urât mi-a invadat creierul, provocându-mi repulsie. Ne-am continuat drumul spre marginea oraşului. Acolo oamenii sunt săraci lipiţi pământului. I-am găsit privind neputincioşi dărâmăturile din zona şcolii. Noi suntem oameni de acţiune şi nu ne sperie o groapă căscată la picioarele clădirii sau un perete dărâmat. Decidem repede ce trebuie făcut şi punem oamenii îmbrăcaţi în zdrenţe să ne ajute. Aici va fi wc-ul comun, aici vom presa cartoane, pentru a face cărămizi, tu faci aia, tu faci aia….

Deodată, cineva mă anunţă că sunt chemată la directorul şcolii. Poate mă va goni de aici, pentru că am preluat iniţiativa. Sau poate că asta este şansa noastră. Primesc o misiune importantă. Plec la Bucureşti, să particip la un eveniment unic. În vechiul ghiozdan al lui Ionuţ nu găsesc nimic care să îmi astâmpere foamea. Ajung în foaierul teatrului, unde o mare de oameni curaţi şi parfumaţi mă primeşte cu braţele deschise. Femei în rochii lungi, strălucitoare, dansează fericite. Ce le-aş smulge eu acele rochii, să fac hăinuţe copiilor de la şcoală! La plecare, omul de legătură îmi mulţumeşte aruncându-mi vreo 8 kg de monede în ghiozdan.

Mă plimb prin piaţă şi foamea îmi dă coate puternice în stomac. De la tarabe vine obişnuitul miros de mâncare alterată. Îmi amintesc la timp că am bani şi mă îndrept spre cealaltă piaţă, a bogaţilor, unde totul este proaspăt. Mă răzgândesc în ultima clipă şi alerg spre microbuzul care a pornit motorul. Bag mâna pe furiş în ghiozdan, să scot bani, dar şoferul nu îi primeşte. Ce noroc!

Ajunsă în oraşul meu, mă opresc în faţa vitrinei unui restaurant. Aş vrea să cumpăr para din pahar, dar este prea scumpă. Renunţ la ideea de a-i face cadou lui Ionuţ acel fruct necopt, care pluteşte în apa limpede, printre fire de ciocolată topită. Mă îndreptam grăbită spre casă atunci când au ajuns până la mine sunetele din filmul la care se uita Mihai. M-am trezit convinsă că trebuie să povestesc acest vis ciudat. Vis de om bolnav, vis de om care zace cu febră în pat de ieri dimineaţă.