Am speriat iarna

Am speriat iarna, vă jur. M-a chinuit mult, făcându-mă să ies cu Bruno diminețile doar pentru câteva minute, înfofolită în trei cojoace. Când a plecat, am vrut să fac chef. Mi-am ales din șifonier cea mai frumoasă bluză, mi-am luat aparatul de fotografiat, o carte, câinele și tot dorul adunat în suflet, și am plecat să mă plimb pe coclauri, să mă bucur de verde crud, de muguri, de flori, de primăvară. Dar afurisita iarnă, prefăcută și rea, nici gând să plece cu adevărat.

S-a întors cu forțe proaspete și a speriat o întreagă țară când a început să arunce fulgi din înalt. Mulți uitaseră de vorba din bătrâni, cea cu zăpada mieilor, la fel cum uitaseră că vara nu-i ca iarna, dar primăvara poate fi ca iarna (pe asta am citit-o pe facebook, însă nu mai rețin la cine). Și eu m-am numărat printre cei care și-au dorit să uite că iarna se poate întoarce într-o clipă, făcând oamenii să redeschidă centralele termice în miez de aprilie.

Urâtă mai ești, cu albul tău prea luminos, cu gerul ce taie obrazul neprotejat, cu mocirla pe care o lași în urmă, cu răul pe care îl faci florilor sensibile, i-am spus încruntată. Am încercat să îmi păstrez capul pe umeri și să mă conving că nu pot lupta cu natura potrivnică. Văzând că întreaga țară se află sub asediul iernii, mi-am scos din dulap paharul cu omul de zăpadă, simbol al iernii, al zilelor frumoase și albe, când orice om redevine copil.

Poate așa o voi îmbuna, șoptea inima mea, îngrozită de frigul ce coborâse pe pământ. Dintr-un impuls de moment, lângă paharul cu om de zăpadă am așezat un rechin ce rânjește dinții ascuțiți. Am fost inspirată, spune lumea. De cum a văzut poza, iarna a început să tremure, și-a adunat norii cenușii, a băgat gerul în buzunar și a plecat, speriată de ceea ce și-a imaginat că ar putea păți dacă ar mai rămâne pe tărâmul unde primăvara ar trebui să fie stăpână. Am speriat iarna, vă jur!