Nu îmi amintesc cu ce ocazie am ajuns aici. Nici măcar nu sunt sigură că știu unde mă aflu. Semiîntunericul holului îmi poartă pașii din ușă în ușă. Presimt că în spatele uneia dintre aceste uși metalice voi găsi răspunsurile căutate. Sunt închise toate. Mă uit pe gemulețele rotunde și nu văd nimic interesant. Instinctul îmi dictează să merg mai departe. În dreptul unei uși deschise, curiozitatea mă face să mă opresc o secundă. Văd centrifuga învârtindu-se și îmi dau seama că toți piloții au fost băgați la somn.

Vreau să merg mai departe de-a lungul holului, însă tocmai am observat o lumină portocalie clipind pe afișajul imens de deasupra maşinăriei uriaşe care se învârte cu viteză. Fac un pas înapoi și le văd numele. Nu îi cunosc personal, nu îi știu cum arată. Amândoi fac parte din delegația poloneză. Pe afișaj scrie că sunt morți. Nu, nu aveți cum să muriți în centrifugă!

Apăs disperată butonul și mașinăria se oprește brusc, silențios. Primul dintre ei pare mort. Nu mișcă și nu respiră. Îl scutur cu putere. Țip la el! Începe să respire, trage cu nesaț aerul în piept, așa cum fac oamenii care și-au ținut mult timp respirația. Observ că plăcuța de recunoaștere de la gât îi apăsase pe o venă. Fug spre celălalt pilot și îi smulg plăcuța care seamănă la formă cu etichetele bluzelor de damă. Își revine rapid, respiră puternic de câteva ori și îmi zâmbește cu recunoștință.

Au trecut câteva ore de atunci. Zona este plină de jurnaliști ce stau în așteptare precum hienele. Mă pregătesc sufletește pentru ceea ce va urma. Îmi vor pune multe întrebări, vor dori să afle ce am simțit când mi-am dat seama că am salvat doi oameni importanți de la moarte. Ciudat! Nimeni nu mă caută și nu mă întreabă nimic. Jurnaliștii au venit la o banală conferință de presă pe tema zborurilor în spațiu. Sunt dezamăgită și nu înțeleg de ce a fost mușamalizat incidentul.

Unul dintre piloți îmi mulțumește pe facebook. În română. Să îi răspund în română sau în engleză? Cred că a fost afectat de minutele în care nu a respirat. Poate i-ar fi mai ușor dacă i-aș scrie în poloneză. Nu apuc să scriu nimic. Îmi apar tot felul de mesaje răutăcioase. Multă lume mă înjură, îmi reproșează că am mințit. Sunt convinși că piloții nu fuseseră declarați morți, că acele plăcuțe nu ar fi avut cum să îi omoare. Toți au impresia că am vrut doar să mă fac remarcată. Tac și înghit, pentru că nimeni nu mă susține, deși conducerea știe care este adevărul.

Aceste mesaje pline de sarcasm m-au afectat mai tare decât aș vrea să recunosc, făcându-mă să mă trezesc din somn înainte de a fi găsit soluția. Oare cum ar fi trebuit să procedez pentru a mă apăra de atacurile verbale ale necunoscuților?