Din discuție în discuție am ajuns până la momentul când, cu blândețe și diplomație, soțul meu mi-a spus că mă însoțește, dacă sunt decisă să îmi cumpăr creioane colorate și să mă joc de-a marele Picasso, chiar și în condițiile în care știu că nu am strop de talent la desen. Nu am avut nevoie de un al doilea îndemn. Bocanci în picioare, geacă pe umeri, câinele lăsat în casă, pentru apărarea valorosului teritoriu, și am pornit pe drumul spre supermarket. M-am oprit doar să adun câteva castane, apoi să fac niște fotografii.

În ciuda frigului de afară, doi bărbați stăteau la colțul străzii, la bar, cu halba de bere alături. Unul dintre ei se străduia să își amintească măcar trei versuri din poezia despre vacă, armăsar și bou. Am trecut repede pe lângă ei, mai atentă la un avocado ce zâmbea verde din poza de pe clădire. Unii spun că acest fruct ar avea gust bun, dar mie forma și culoarea nu îmi inspiră prea mare încredere. Prefer să cumpăr un caiet de desen. Cel mai probabil am o defecțiune la căpșor, ar putea spune alții. Treaba lor dacă vor să îmi pună vreo etichetă. Atâta timp cât îmi mai simt creierul fiabil, puțin îmi pasă că în ochii altora par o ciudată care își cheltuie banii pe țigări, cărți, dulciuri și creioane colorate. Mai grav este când intru decisă în supermarket și, în loc să cumpăr obiectele pentru care am venit, plec de acolo cu un flacon de parfum sau cine știe ce altă porcărioară. Și asta numai din cauză că magazinul respectiv nu are creioane colorate de calitate.

Chiar mai grav de atât mi se pare faptul că bloggerii, din neștiute motive, refuză să își folosească imaginația pentru a participa la jocul celor 12 cuvinte (indemn, discutie, castane, creioane, halba, flacon, teritoriu, blandete, defectiune, avocado, eticheta, fiabil). Măcar voi, cei care citiți, dați clic și bucurați-vă de ceea ce au imaginat colegii mei. Eu am o lene de mă doare…

am-o-lene-de-ma-doare