De multe ori am judecat-o aspru în sinea mea, căci nu eram părinte pe atunci și nu știam ce înseamnă să ai o asemenea răspundere, nu știam că se poate întâmpla să iei decizii greșite, deși ai cele mai bune intenții din lume. Am înțeles-o abia când am devenit, la rândul meu, mamă. De multe ori am fost plecată departe de ea, ocupată să îmi trăiesc viața. Nu simțeam dor, nu simțeam că mi-ar lipsi. Am înțeles târziu că nu mi-a fost dor pentru că ea m-a căutat mereu, nelăsându-mi timp să adun nostalgie sau spaimă în suflet.
Ajunsesem chiar să cred că sunt insensibilă. Credeam că sunt destul de puternică și că pot străbate viața fără ajutor, fără sprijin, fără să îi cer părerea. Abia când mama nu a mai fost așa cum o știam, am înțeles că de la ea îmi trăgeam seva, că ea era cea care îmi dădea acel curaj nebun de a trăi, căci mă veghea din umbră, mă certa când greșeam și mă încuraja când visam frumos. Cât regret astăzi că nu mi-am oferit mai multe momente alături de ea, pe când era sănătoasă!
E trist, dar stă în firea lucrurilor! :(