Am fost fiinţă magică

Veniţi voi, spirite neobosite ale nopţii, veniţi de îmi mângâiaţi pleoapele obosite! Veniţi de îmi alinaţi sufletul rănit! Veniţi de îmi aduceţi pacea adormitoare! strigam în gând, în miez de noapte, cu tristeţi sfâşietoare şi doruri parcă nepieritoare. Mă zvârcoleam în aşternutul rece şi strângeam din ochi, în încercarea de a alunga imaginile vii de peste zi, reprezentări ale unei vieţi chinuite, fără început şi fără de sfârşit.

Unde era magia despre care vorbeau cu patos poeţii? Ce putea fi magic în a pierde noaptea cu gânduri tânguitoare? Unde se ascundea somnul vindecător, cel care face ca tot greul să dispară, tot chinul să fie uitat? Creierul istovit, suferind de insomnii, găsise o cale, dar ea ducea spre alienare şi el o ştia, dar nu se putea abţine. Era atât de plăcut şi de reconfortant să proiecteze lumi noi, în care totul să fie roz, fără pete, fără dureri… Puneam capul pe pernă, închideam ochii şi mă lăsam purtată de visări călătoare, spre lumi fantastice, în care eu eram stăpâna, eram actorul principal şi păpuşarul ce mânuia sforile.

Creştea plăcerea de a ţine pleoapele strânse, creştea şi dependenţa de aceste proiecţii nocturne. Eram magicianul care transforma broscoiul în prinţ, cocioaba în palat, cenuşăreasa în fiinţa frumoasă şi blândă, iubită de toţi. Puteam, cu o singură clipire de gene, să schimb lumea murdară în alb pur, norii cenuşii de furtună în fiinţe celeste, focul în apă şi apa în foc. Oricât de grea ar fi fost ziua, luptam şi o treceam cu bine, ştiind că noaptea este aducătoare de magie, că în întunericul camerei voi putea schimba toate relele, că voi putea pansa rănile, că voi îndrepta ceea ce era strâmb.

Dresorul visărilor cu pleoape insomniace strânse a murit într-o clipă sublimă, chiar clipa când a realizat că viaţa s-a schimbat, că răul a dispărut, că lumea reală nu este cenuşie, ci albă cu tente de roz vesel, de bleu senin, de portocaliu înviorător. Atunci a venit somnul mult strigat, somnul odihnitor, somnul ce închide pe nesimţite pleoapele de cum aşez capul pe pernă.

Acum “mă umplu de magie de cum închid ochii! Scap de magie de cum se luminează de ziuă! Mă transform noaptea într-o fiinţă fără oase, degaj mai multă căldură, pot vedea cu pleoapele închise şi, mai nou (după spusele lui Mihai), râd mult şi trădez secrete de bloggeri”. Am pus între ghilimele cuvintele pe care i le-am spus ieri Cuvântei şi, la îndemnul ei, am extins ideea. Nu este ceea ce plănuisem iniţial să scriu, nici ceea ce probabil se aştepta ea să citească, dar am vrut să ştie că am fost cândva fiinţă magică!