Am de predat niște articole, dar nu mi-e aminte de ele. Mă străduiesc să nu încep toate propozițiile cu Nu. Prin vene îmi circulă aer rece. Bruno plânge în somn, excitat de mirosul unei cățelușe în călduri. A simțit-o mai devreme, când alerga amețit prin curte, cu nasul în vânt. Florile de soc și-au cam scuturat petalele. Alungă-mi tristețea, iubitule, i-am spus lui Mihai. Și el m-a dus la mare, acolo unde știa că întotdeauna îmi încarc bateriile. Marea era neagră. Nisipul cald. Mi-aș fi îngropat picioarele în el, să-mi urce seva vieții până la mintea care continuă să se împotrivească. Mi-am alungat impulsul când mi-am amintit că am o rană la picior. Marea, ca niciodată, m-a dezamăgit. Dar inelele de calamar au fost bune, sărate și mirosind puternic a pește. Muncim de anul trecut aici. În nici o zi nu ne-a fost foame și în nici una nu ne-am întrebat cu ce bani vom plăti chiria. Mașinuța roșie, bătrână și ruginită, continuă să ne poarte oriunde ne dorim, fără să facă mofturi. Dar unde să mergem? Gândul se întoarce, obsedant, la vacanța pe care o pregătim de astă-iarnă. Șapte zile în Sardinia. Mi-e teamă că mă voi întoarce de acolo mai deprimată decât sunt acum. Alungă-mi tristețea, iubitule!

M-aș strecura într-o carte, să fiu parte din poveste. Ochii îmi obosesc prea repede și lăcrimează. Engleza mea nu-i destul de avansată pentru cărțile fantasy pe care le iubesc. Cursiv mi-a rămas doar gândul căruia nu îi dau glas: aș vrea să colind lumea în lung și lat, să nu mai fiu sclavul punctualității, al datoriei, al nevoii de siguranță. Alungă-mi tristetea, iubitule! (2 iulie 2018)

Textul acesta a fost scris într-un moment în care toate corăbiile mele păreau să se înece într-un nefiresc amar, pe care l-am îndulcit așa cum m-am priceput: am spălat vase, m-am jucat cu Bruno, am făcut poze, am bârfit cu sora mea, dar mai ales m-am culcușit în brațele bărbatului pe care îl iubesc. Mi-a trecut amarul…