Mă zăreşte cu greu prin fumul dens împrăştiat în cameră. Privirea lui insistentă coboară încet peste chipul palid, peste ochii încercănaţi, peste mâinile ce tastează în grabă, peste ecranul încărcat de litere. Căutătura se opreşte mângâietoare deasupra pielii aproape transparente, apoi se întunecă fulgerător, când sprâncenele se încruntă a supărare, a teamă, a reproş, a tot ceea ce nu aş vrea să observ în ochii lui. Vede scrumiera plină şi ştie că a mai trecut o zi în care am uitat să mănânc. Ştie, fără ca pisicile, mobila sau tastele să îi spună, că m-am dedicat iar, întreagă, pasiunii ce mă mistuie şi oamenilor ce mai târziu probabil îmi vor întoarce spatele.
Mă ceartă încetinel, aşa cum doar un iubit blând o poate face, apoi ridică tonul, pe măsură ce în mintea lui îşi face loc ideea că într-o zi m-ar putea găsi dezlegată de viaţă, dar conectată încă la internet. Îi atrag atenţia asupra faptului că auzul îmi este fin, apoi i-o distrag povestindu-i despre noi şi noi discuţii sterpe, inphructuoase, pe care le evit din răsputeri, despre paşi pe care nu îi voi urma nicicând, chiar de ar tropăi asurzitor în biospheră, despre cum mă acopăr cu ceaţa voalului pictat în curcubeu pentru a nu vedea chiar tot, despre caphele ce nu pot phi nicicum îndulcite.
Mă înţelege şi mă aprobă, însă continuă să fie îngrijorat pentru mine. În sinea lui, cred că îşi doreşte să poată sta alături de mine întreaga zi, să îmi aducă pe birou, la prima oră a dimineţii, cafeaua amăruie cu aromă de bloguri bune, de fluiditate a cuvintelor ce se aştern docil, de oameni ce pot oferi prietenie chiar şi ochilor pe care nu i-au văzut nicicând. Îl simt că îşi doreşte să-mi fie alături chiar şi când nu este, să mă poată proteja de dureri, de spaime, de ranchiuna amintirii unui început timid.
Se făcea că îmi găsisem poteca şi mă străduiam să urc pe ea, deşi eram învăluită în negură şi nu cunoşteam drumul. Un strigăt mut mi-a ieşit din piept, s-a ridicat în atmospheră, cerând o busolă, un baston, o lanternă, un sprijin oarecare, apoi a căzut, îngenunchiat de tăceri, de umeri ridicaţi a nepăsare, de cephe groase dezgolite spre ochii-mi înroşiţi de plâns neplâns, spre sprâncenele-mi ridicate a mirare. Pe poteca ce se lumina tot mai puternic am scris de-a lungul timpului, în dreptul unor uşi pe care nu le voi deschide, cuvinte reprezentative (neştiinţă, nepăsare, teamă, invidie), având un numitor comun: ph.
Bărbatul pe care îl iubesc îmi cunoaşte frământările, îmi simte supărarea şi îmi oferă cu dărnicie o alternospheră în care să îmi găsesc eliberarea:
Dintr-o pânză străvezie
De păianjen vreau să-ţi fac
Un aerian hamac…
Versuri de Nichifor Crainic – Trup de fum, cu o imagine luată de pe pinterest…
Pagini de pus la păstrat, pentru reluare și „punere în operă” in zile faste! Constat o creșterea a ponderii lor, în ultimul timp, ceea ce ar însemna BINE.(Nu/ș pentru cine!)
Aceasta pagina este cu trimitere exacta. Chiar ma bate gandul sa o pun deoparte… :)