Skip to main content

Alinarea

După divorţ, fata i-a plecat în Franţa, luând cu ea şi cei doi copii pe care îi avea. Doamna R. a rămas în casa veche, cu ziduri înnegrite de vreme, alături de soţul ei. Erau deja bătrâni, trecuţi de 70 de ani,  însă nu se dădeau bătuţi. Petreceau o lună pe an alături de fată şi nepoţi, vizitând frumoasa Franţa şi adunând în suflet amintiri pentru încă unsprezece luni. Sufereau în tăcere, pentru a nu strica atmosfera din casa fiicei lor.

Le plăcea Franţa, o admirau şi o lăudau, dar nu ar fi rămas acolo nici măcar de dragul nepoţilor. Îsi doreau să moară pe perna lor, în casa unde îşi crescuseră fata. Poate se temeau să nu fie o povară pentru ceilalţi, ştiind că dintr-un salariu de profesoară de muzică este greu să ţii doi copii în facultate . Doi bătrâni ar fi însemnat o cheltuială în plus.

Se întorceau acasă dărâmaţi fizic şi psihic. Călătoria cu avionul îi obosea, despărţirea de “cei mici”, cum le spuneau nepoţilor care erau deja studenţi, deschidea răni ascunse, pe care nici toate ciocolatele primite la plecare nu le puteau îndulci. Doamna R. obişnuia să păstreze toate cutiile şi punguţele de cadouri. Când am intrat prima dată în casa ei, am fost surprinsă văzând că sub fiecare mobilă din casă şi pe fiecare dulap avea teancuri de cutii, unele micuţe, altele mai mari sau foarte mari.

Venise fata lor din Franţa într-o mică vacanţă şi mă chemase la o cafea. Râsul ni s-a oprit brusc, atunci când doamna R. s-a aşezat uşor pe un scaun din bucătărie, cu o cutie mică în braţe şi ne-a spus, în timp ce mângâia cartonul maroniu: “Dacă aş fi producator cutii, probabil le-aş face pe toate colorate sau chiar personalizate. Priviţi această cutiuţă. În ea am găsit, anul trecut când m-am întors acasă, o pereche de papuci îmblăniţi, pe care îi cumpărase Daria din micile ei economii. Papucii îi port zilnic şi cutia o strâng din când în când la piept, pentru că a fost atinsă de nepoţica mea. Păcat că este atât de ternă, că nu are nimic din spiritul micuţei şi luminoasei Daria!”

Comments
  • Larisa April 25, 2013 at 5:54 pm

    Ce faine sunt ppovestile tale! Esti tare talentata!

  • javra April 25, 2013 at 6:17 pm

    Da, trebuie să te atragă povestea în sine.
    Cititorului nu-i mai pasă că e un advertorial,
    dacă i-a plăcut ce a citit.

  • Iuliana April 25, 2013 at 6:43 pm

    Mi s-a strans inima ce fel ai povestit despre batraneii ramasi singuri cu dor de fata si de nepoate…

  • Rudolph Aspirant April 26, 2013 at 1:49 am

    Da, este opoveste care m-a emotionat si pe mine. Cred ca e intr-adevar dificil pt cei mai in varsta care raman in urma si nici nu-si pot permite sa plece in vizita la copii sau nepoti in mod asa independent pe banii lor decat asa invitati de acei copii sau nepoti si sa simta si ca stau pe capul alora, cred ca e ceva destul de nasol sa fii si batran si sarac. Cred oarecum, de altfel, ca destui de multi au aceasta anxietate, de aia a si castigat Hollande alegerile din Franta cand le-a promis la toti (in campanie) pensii marii plus mai devreme decat ar fi economic sustenabil oriunde in lume, adica desigur ca nu numai de aia a castigat alegerile, (iar eu chiar ca nu ma pricep la politica interna franceza, dar asa in mare stiu ca totusi majoritatea electoratului tinde sa fie socialist oricum, nu chiar toti, dar peste 55 % oricum precis), dar cred ca si asta a contat intr-un oarecare grad.

  • elly weiss April 27, 2013 at 2:42 pm

    Desi si mie imi plac cutiile frumoase…pe de alta parte sunt constienta ca inseamna o risipa inutila… Cred ca multe obiecte nu ar merita sa fie ambalate in cutii. Pe vremea cand eram copil…o cutie era mare lucru. Acum pana si o agrafa de par e posibil s-o cumparam intr-o cutie. Desigur exagerez…

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.