Nu am crezut că îmi va fi atât de greu să scriu despre zilele care abia au trecut. De fapt, nu despre ele îmi este greu să scriu, ci despre unele dintre problemele cu care m-am confruntat în aceste zile. Am avut suficient timp  să mă întreb şi să îmi răspund de zeci de ori la întrebările: Are vreun sens să povestesc pe blog? Îmi va folosi la ceva? Nu cumva îmi va face mai mult rău decât bine?

Să spunem doar că viaţa îţi dă uneori de ales între a face ceea ce îţi place şi a-i oferi unei persoane dragi ceea ce îi place. Să spunem că nu întotdeauna poţi face ceea ce doreşti, că uneori eşti la mâna unor persoane pe care nu le cunoşti sau pe care le-ai văzut de două, trei ori în viaţă, că depinzi de bunul plac al prietenilor… Am ales ceea ce ar fi ales orice om pus în situaţia mea. Atunci de unde vine această amărăciune? Poate fi recunoscută de orice om care a depins vreodată de alţii, care s-a încrezut vreodată în alţii, care a mers pe ideea că cei cu care comunică îi sunt asemănători.

Nu voi spune mai mult. Nu are nici un sens. Unii se vor recunoaşte în aceste rânduri şi mie îmi este suficient. Un singur lucru vreau să le mai spun: aşa cum eu mi-am imaginat că îi cunosc şi m-am înşelat, aşa şi ei, la rândul lor, s-au înşelat crezând că mă cunosc.

Te trezeşti, ca de obicei, în jurul orei cinci dimineaţa. Aprinzi calculatorul şi îi zâmbesti monitorului, deşi sufletul îţi este în fierbere. Soarele care răsare are o culoare incredibilă. Este prima zi adevărată de primăvară. Vrei să deschizi o nouă pagină. New post. Întinzi mâna spre mouse şi te întrebi: ce caut eu aici? Te uiţi în jurul tău şi vezi florile din ghivece, care sunt neudate de câteva zile. Te ridici şi le uzi.

Vrei să te întorci la calculator, dar te deranjează patul desfăcut. Îl aranjezi repede, deschizi larg geamul şi vezi că a înmugurit pomişorul din faţa blocului. Aerul proaspăt şi rece îţi dă energie. Prin toată camera sunt împrăştiate cărţi şi caiete. Le aduni şi le pui la locul lor. Ai vrea să bagi aspiratorul, dar este cam devreme. Te enervezi, iei covoraşul din sufragerie şi îl arunci în cadă, să stea la înmuiat până când te ridici tu de la calculator. Chiar vrei să stai la calculator? Nu.

Ce ar fi să faci ordine prin dulapuri? Perdeaua se electrizează de câte ori treci pe lângă ea. Parcă ar vrea ceva de la tine. O dai jos şi o bagi într-un lighean. Acum e mai bine. Speli grăbită şi plină de nervi geamurile, de parcă ai spăla mutrele prefăcute ale celor care te-au supărat. Pe birou s-au adunat hârtii şi hârtiuţe, plicuri, pachete de gumă şi CD-uri. Faci ordine printre ele şi pleci la baie. Speli perdeaua.

În tot acest timp te gândeşti că trebuie să faci ordine şi printre persoanele pe care le cunoşti. Muţi mobila şi te gândeşti că ai vrea să le muţi la spate mutrele zâmbitoare. Freci bine parchetul, ştergi praful şi ai vrea să ai puterea de a şterge tot, ca şi cum nu ar fi fost. E pentru prima dată când te gândeşti că ai putea şterge blogul, să revii la viaţa pe care o aveai când erai Vienela, nu vienela.ro. Dar nu o faci, pentru că blogul este parte din tine!