Într-o mână aveam țigara, în cealaltă cartea, cu degetul arătător prins între file, semn spre neuitare. Te întrebam verzi și uscate. Era modul meu de a-ți spune că am încredere deplină în judecata ta. Răspunsurile veneau întotdeauna împachetate în glume sau în citate ale unor clasici. Nici măcar nu exista google pe atunci. Erai tu un mic motor de căutare. Pe toate le știai. Doar cum să mă păstrezi nu ai știut, A.

Tu nu citeai. Credeai că viața trăită în condiții grele poate înlocui gândurile unor nebuni care și-au pierdut vremea măzgălind hârtii pentru alți nebuni. Îmi plăcea să te surprind ciripindu-ți la geam. Era modul meu de a-ți spune că viața înseamnă fericirea de a întâlni oameni și de a cânta neprevăzutul, filă cu filă. Sufletul tău era un amestec de timiditate și aroganță. Eu nu am văzut pe atunci decât aroganța, S.

Erai o carte. Între filele tale, povestea se transforma permanent. Creștea în intensitate, căpăta noi valențe, fascina. Rafinament, mister, simplitate. M-am descălțat și am pășit alături de tine. Era modul meu de a-ți spune că vreau să te citesc, să te recitesc, să te scriu și să te rescriu. Mi-ai întins o pagină albă, pe care nu am dansat decât o vară. O vară fără de care eu nu aș fi cea de astăzi, iar tu nu ai fi cel care ești, C.

Am intrat cu drag pe aleea amintirilor și am ieșit cu greu, însoțită de o poezie care mi-a răsărit în cale ca un far luminos, un far așezat în mijlocul furtunilor.

“Dacă am avea
pagini pline de urme de cafea
lăsate de nopțile
în care nu puteam dormi
și scriam povești în noi
despre un el și o ea.
Dacă am avea
semn de carte pus în trecut
acolo unde vrem mereu
să ne recitim
ca să simțim
că ne merităm locul
în biblioteca celui
care ne iubea.
Dacă am avea
poezii-note de subsol
la paragrafele care
ne-au plăcut mai mult.
Dacă am fi cărți,
oare câți ne-ar alege
după copertă
și oare câți ne-ar citi
cu dorința
de a ne fi cunoscut?” – Daca am fi cărți, de Mihai Gavrilescu

Aleea amintirilor mi-e plină. La fel de plină precum sunt și aleile colegilor mei