Încă de ieri s-a rupt iar țara în două. Pe de o parte sunt cei ce postează pe bloguri și pe paginile de facebook poeziile lui Eminescu, amintind lumii că a existat și ne-a îmbogățit, că îi respectă opera, iar de cealaltă parte sunt cei ce judecă, spunând că nu este normal să ni-l amintim numai în zilele în care se împlinesc n ani de la nașterea sau moartea lui. Dreptatea este undeva la mijloc, aș spune eu, împăciuitoare. Este normal să ne amintim de marele poet, este normal să cunoaștem măcar câteva poezii scrise de el, este normal să nu facem asta doar la ceas aniversar sau pentru a părea culți.

De ce unii dintre cei care se cred adulți aruncă astăzi cu vorbe grele asupra celor ce au îndrăzneala de a posta poezii scrise de Eminescu? Doar pentru a părea interesanți? Doar pentru a fi contra valului? A devenit o rușine aprecierea poeziilor scrise de Eminescu? S-au gândit vreo clipă că tot ei sunt cei care ieri (și mâine vor face același lucru) se plângeau de copiii și profesorii țării, de lipsa de cultură și educație, de superficialitate și indolență? Dacă noi, adulții, nu le arătăm copiilor, măcar în zilele aniversare, că Eminescu a existat și încă mai este apreciat, ei, copiii, de unde să ghicească, mai ales că sunt bombardați de mizerii din toate părțile?

Da, Eminescu a existat (15 ianuarie 1850- 15 iunie 1889), a trăit în această țară, a scris poezii extraordinare, unele încă neînțelese pe deplin, și ne-a lăsat moștenire teme de gândire și mândria de a ne fi născut pe același pământ cu el. Nu este, nu trebuie să fie o rușine să ne amintim de el și de opera sa, măcar de două ori pe an.

Ai noștri tineri

Ai noștri tineri la Paris învață

La gât cravatei cum se leagă nodul

Ș-apoi ni vin de fericesc norodul

Cu chipul lor isteț de oaie creață.

 

La ei își cască ochii săi nerodul,

Că-i vede-n birje răsucind mustața,

Ducând în dinți țigara lungăreață…

Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.

 

Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strâmbă:

Stâlpi de bordel, de crâșme, cafenele

Și viața lor nu și-o muncesc- și-o plimbă.

 

Ș-aceste mărfuri fade, ușurele,

Ce au uitat pân și a noastră limbă

Pretind a fi pe cerul țării: stele.

 

La steaua

La steaua care-a răsărit

E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă.

 

Poate de mult s-a stins în drum

În depărtări albastre

Iar raza ei abia acum

Luci vederii noastre.

 

Icoana stelei ce-a murit

Încet pe cer se suie.

Era pe când nu s-a zărit,

Azi o vedem, și nu e.

 

Tot astfel când al nostru dor

Pieri în noapte-adâncă,

Lumina stinsului amor

Ne urmărește încă.