A cui e mâna asta din pat?

Durerea de cap se estompa câte puţin în fiecare nouă zi, permiţând ochilor să vadă tot mai mult din realitatea înconjurătoare şi urechilor să primească mesajele de încurajare rostite cu zâmbete false pe buze. Gura se îndrepta încetinel, aproape insesizabil, ca ea să poată rosti multele întrebări ce o frământau. Stăteam în jurul ei, cu chipuri palide, cu teama muşcând nemilos din suflet, încercând să înţelegem ce spune şi căutând febril răspunsuri potrivite.

Cum îi spui unui om abia trezit din moarte că a avut un accident vascular cerebral, că nu va mai fi niciodată la fel, că modificarea ce a survenit în corpul său îl va ţintui la pat pentru tot restul vieţii? Cum treci de momentul în care înţelege că tu vei fi în continuare liber să alergi, să ieşi în curte pentru a saluta soarele, să te plimbi seara pe sub castanii în floare, iar ea va fi dependentă de tine chiar şi pentru un pahar cu apă? Cât îţi ia să te acomodezi cu ideea că părintele tău a devenit un copil neputincios?

Stă ghemuită într-un colţ de pat. Se teme de lumini. Uneori delirează, vorbeşte cu oameni pe care tu nu îi poţi vedea. Te învârţi prin cameră după un flacon de medicamente, după o sticlă de suc, după o bluză de pijama. Mişcările tale ample o sperie, îi zdrobesc bruma de încredere pe care o are. E ca un pribeag rătăcind pe drumuri neumblate, unde pericole neştiute pândesc la tot pasul. Apoi descoperă mâna şi spaima îi creşte în intensitate. Noi nu pricepem în prima clipă ce a păţit şi zâmbim amuzaţi, după care zâmbetul încremeneşte, speriat şi el.

“A cui e mâna asta din pat?” ne întreabă mama, îngrozită. Privim nedumeriţi. Nu-i nici o mână în pat şi nici vreun obiect care să semene a mână. Ea aproape că ţipă: “Luaţi mâna aia din patul meu!”. Într-un final înţelegem că mâna care o sperie atât de tare este chiar mâna ei, cea care a paralizat. O vede, însă nu poate pricepe un lucru ce nouă ni se pare atât de simplu şi de clar: mâna aceea amorţită este chiar mâna ei. Ca un ceasornic dereglat, o dată la câteva minute ne roagă, iar şi iar, să luăm mâna din pat. Iar şi iar îi explicăm pe îndelete că nu este posibil, că e chiar mâna ei.

Îi ridic mâna în aer, să îşi vadă unghiile. O îndemn să se atingă cu dreapta, însă e prea temătoare şi refuză. După câteva ore mă lasă nervii. Râd isteric şi îi spun că nu pot lua mâna din pat decât dacă aduc toporul să o tai. Cu mintea uşor rătăcită de boală şi de spaimă, îmi spune că e de acord cu orice decid, mai ales dacă aşa va scăpa de monstrul ce i-a ocupat patul. Mă cuprind regretele. O privesc printre gene. E atâta durere în inima mea! Mama mea, omul pe care mă bazam când îmi era greu, zace înţepenită în pat, preocupat de probleme ireale.

Simt că am un dovleac în locul capului. Ameţesc de supărare. O viaţă destrămată, cenuşă risipită în vânt, dureri surde ce nu vor trece nicicând. Nu se va mai ridica singură niciodată din pat, nu mă va mai conduce niciodată la poartă, nu se va mai învârti în jurul copilului meu ca un satelit statornicit acolo de o dragoste fără margini. Ne simţim precum fermierii ce abia pornesc o afacere. Ştim că orice pală de vânt poate distruge micile răsaduri pe care cu grijă le plantăm în noul suflet al mamei, un suflet rătăcit, speriat, destrămat şi cârpit. Ne este teamă…

Au trecut mulţi ani de la acea prima săptămână, atât de grea, atât de dureroasă (s-a întâmplat în 2008)… Mama nu mai întreabă a cui este mâna din pat. Mintea i s-a mai limpezit. A înţeles ce i s-a întâmplat, a înţeles şi a cui este mâna. Acum altele sunt problemele… Retrăieşte momente din tinereţe şi ne cere să căutăm “pe feisbucul ăla” oameni care ar fi avut astăzi 70-80-90-100 de ani, dacă ar fi trăit. Noi glumim şi ea parcă se trezeşte. Zâmbeşte ruşinată când înţelege că x sau y trăiesc doar în amintirile ei…