Discuţiile legate de bone pot continua la nesfârşit. Fiecare părinte are propria lui părere, fiecare are argumente solide care să îi susţină punctul de vedere, ba îşi dau cu părerea şi cei ce nu au copii. Blogosfera a fost invadată zilele acestea de întrebarea A avea sau a nu avea bonă. Vreau să spun şi eu câteva cuvinte legate de subiect, pentru că acum, cu băiat de 19 ani, îmi este uşor să îmi dau cu părerea şi să fac pe deşteapta.

Când era Ionuţ mititel, aveam zile în care îmi doream din tot sufletul să am pe cineva care să îmi ia povara de pe umeri, măcar pentru o oră, să pot dormi fără grijă, să pot pleca din casă, să pot fi eu, cea de dinainte. Nu am avut norocul ăsta şi probabil acesta este unul dintre motivele pentru care sunt atât de apropiată de fiul meu. Dar în acelaşi timp, ştiu că mi-a fost răpit ceva, că Vienela cea de mai demult a dispărut, că m-am maturizat forţat în acele prime luni, că am cunoscut viaţa până la fund. Nu aveam încredere în nimeni, nici măcar în mama, nu suportam gândul de a-l lăsa pe mâna altcuiva. Preferam să mă chinui, să nu dorm, să fiu mamă 24 de ore din 24.
Nu cred totuşi că am procedat bine. Copiii au nevoie să socializeze cu alţi oameni, pentru a nu se sălbătici. Şi o încercare nu strică, măcar pentru a fi trecută mai târziu la rubrica AŞA NU!

Cumnata mea, deşi mult mai tânără decât mine, îşi creşte copilul în acelaşi fel. De când a născut băiatul, s-a îngrijit să nu îi lipsească nimic din ceea ce i-ar fi putut fi de folos în meseria de mamă. A cumpărat tot felul de leagăne şi cărucioare, cu luminiţe, sirene, microfoane şi dispozitive care legănau copilul. Este adevărat că nu a fost deranjată de plânsete, nu a avut mari emoţii legate de creşterea puiului, dar… Dar a descoperit că la vârsta de trei ani, băiatul ei se speria şi de umbra lui, plângea de câte ori se apropia un adult de el şi abia îi suporta pe membrii familiei.

A schimbat tactica. I-a cumpărat o tricicletă- aici magazin ieftin triciclete, l-a trimis la plimbare cu soacra mea, l-a dat şi la creşă pentru o perioadă, a invitat copiii în casă să se joace cu el. Degeaba. Copilul continua să fie sălbatic, lipit mereu de fusta mamei. De aproape o lună are o bonă care vine zilnic în casă si care îl scoate zilnic în parc. Cu răbdare, această femeie a dezlegat copilul de mamă, l-a scăpat de acea dependenţă, l-a învăţat să accepte adulţi şi copii în preajmă. Consider că atât copilul, cât şi mama, au nevoie de scurte pauze, în care să vadă şi altfel viaţa.