Skip to main content

Visul peștelui

Mă strânge apa. E tot mai mică, mai aglomerată și mai caldă. Încerc să mă îndepartez de acest loc sumbru, mirosind a moarte. Am senzația că nu sunt în siguranță și asta mă face să bat din coadă mai des, tot mai des și mai dezordonat. În jurul meu sunt pești speriați care fac același lucru. Ne izbim unii de alții. Ne cerem scuze cu (aproape) insesizabile străfulgerări de priviri. Respirăm greu. Unii plâng și lacrimile lor se amestecă imediat cu apa nefiresc de limpede.

Din când în când se face mai mult loc. Încă nu am înțeles unde pleacă unii dintre tovarășii mei de suferință, purtați de un curent ciudat, ca o plasă minusculă de pescuit, dar cercetez. Poate au găsit drumul către casă, iar eu stau ca blegul pe aici, tremurând branhiile și lovind cu coada apa aceasta bizară. Aștept momentul potrivit și mă urc în liftul ce duce spre libertate. Plasa e toată găurită, însă nu sunt în pericol să mă pierd, căci am trei kilograme, după cum spune vocea de femeie.

O voce de femeie în apa mea? Nu… Sunt eu în lumea ei. Liftul a greșit drumul. Aici e chiar mai aglomerat. Văd tovarăși vechi, dar văd și chipuri noi, necunoscute. La fac semne din buze, întrebând ce se întâmplă. Același lucru fac și ei. Mi-e frig. Deodată mi-e frig și nu pot respira. Dau din coadă, însă apa e toată înghețată și nu mă poartă nicăieri. Zac pe un pat de zăpadă și respir greu, atât de greu…

Mâini vânjoase mă prind, mă aruncă într-un spațiu mic și călduros, mă duc departe. Sunt amețit. Mă întreb dacă nu cumva e doar un vis, un vis al naibii de straniu. În jurul meu e forfotă mare. Infirmiere blânde și parcă speriate încearcă să mă încălzească, să-mi readucă strălucirea în ochi. Le spun, cu ultimele puteri, că sunt rănit și sufăr. Am nevoie de oxigen. Am nevoie de apă așa cum au alții de aer.

Infirmierele se învârt pe lângă mine. Una îmi mângâie pielea și mi-o umezește, alta se străduiește să îmi facă respirație gură la gură. Le mulțumesc fluturând branhiile. Nu îmi dau seama dacă mă înțeleg, dacă vorbim aceeași limbă. E cald aici. Cald și uscat. Teribil de greu respir. Mâini grijulii mă ridică și mă poartă într-un loc întunecos, misterios și rece. Tot nu reușesc să ajung la apă, dar măcar nu mai leșin de cald.

Aerul rece mă învăluie. Amorțesc. Mi-e tot mai bine. Mă cufund în vis. Ori poate abia acum reușesc să ies din vis. Nu îmi pot da seama. Starea de beatitudine mă face să mă pierd în mine. Gust fiecare nouă senzație cu o foame de rechin. Dar eu nu sunt rechin, ci un biet crap care-și flutura buzele spre voi, prieteni. Mă cufund în somn. Mă cufund în vis. Un ultim vis. Un vis despre dăruire. Visul peștelui ce s-a stins în frigider.

 

Comments
  • Adi 3PAS March 3, 2017 at 10:28 am

    Undeva intre vis si realitate suntem noi….Regreti cumva ca l-ai mancat? 🙂

    • Vienela March 3, 2017 at 10:31 am

      Nu… Cum as putea regreta? 🙂 In timp ce ii faceam poze m-a izbit ideea ca e posibil ca si pestii sa aiba sentimente, chiar daca noi nu stim inca si ne uitam spre ei numai ca spre o sursa de hrana.

  • Cristina Dragomir March 4, 2017 at 3:50 pm

    Unii pun lupul paznic la oi si Vienela pune pisicile infirmiere la peste. :))

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.