Skip to main content

Vânare de fluturi

Băteau ostentativ aripile când apăream în peisaj, încercând parcă să îmi facă în necaz. Probabil știau că visul meu secret era să simt ceea ce toate ființele simt, și anume acea unică mângâiere catifelată a fluturilor destinați îndrăgostiților. Aflasem încă din copilărie că e destul să te îndrăgostești pentru ca ei să îți roiască împrejur, să ți se strecoare în interior și să te gâdile cu gingășie în stomac. Căutam dragostea în soarele verii, o căutam în lumina galbenă a felinarelor, o căutam până și în crăpăturile pline de cari ale bârnelor ce sprijineau acoperișul. Dragostea fugea de mine cum fuge dracul de tămâie.

Timpul trecea și mie îmi era tot mai greu să cred că voi întâlni vreodată emoția aceea pură pe care o cântă poeții și o simt îndrăgostiții. Mă priveam în oglinda bobițelor de rouă în fiecare dimineață, întrebându-mă dacă-s defectă ori doar ghinionistă. Cum de mă ocolesc toți fluturii de parcă aș fi de piatră? Gri-albăstruie de necaz, mă ascundeam în cotloane întunecate și îmi plângeam în pumnii strânși amarul. Întrebam în stânga și în dreapta, cu foamea celui care își dorește pentru el normalitatea într-o lume prost croită.

Știam deja, din auzite, că iubirea asta ține și de foame, și de sete. Aveam convingerea că mă voi simți împlinită dacă reușesc să atrag spre mine măcar un fluture, un singur fluturaș, oricât de urât și de pipernicit ar fi fost el. Dar ți-am spus deja – fluturii băteau aripile ostentativ și apoi zburau către cei care deja cunoscuseră dragostea. Doar lor le era sortit să aibă fluturi în stomac. Doar ei puteau simți cum puful delicat le atingea sufletele deja pline de cald și frumos.

Într-o seară, distrusă psihic de prea multele căutări zadarnice, m-am decis. Voi lăsa deoparte rugămințile și speranțele deșarte. Voi face primul pas real către atingerea idealului. Voi sta la pândă și voi prinde cel mai mare și mai colorat zburător. Atenție, lume, că începe fioroasa vânare de fluturi!

Cerul s-a întunecat brusc. Luna s-a ascuns în singurul nor al nopții. Liniștea a coborât, rece și amenințătoare, peste pământ. Oamenii s-au adăpostit în case de teamă să nu le răpesc fluturii care li se zbăteau în stomac. Fluturii care erau liberi de contract, și ei îngroziți, roiau în jurul becului de pe verandă. Se rătăciseră. Nu mai știau drumul către casă. M-am așezat la pândă. Nemișcată, dar cu inima galopând în piept. Știam exact ce vreau: cel mai dulce și mai elegant fluture să fie al meu, să-i cer să-mi bată în stomac din aripioarele-i gingașe.

L-am zărit și imediat sângele mi s-a încălzit, deși noaptea era adâncă și rece. Vei fi al meu, ți-o jur! i-am șoptit. Vânare de fluturi să fie! Minutele se scurgeau greu. Minunea pe care pusesem ochii se învârtea pe la nasul meu într-un dans amețitor. Amorțisem. Începea să îmi fie frig. Mă mișcam tot mai încet, insesizabil. Eram tot mai aproape. Mai aproape. Foarte aproape… Vânarea de fluturi a luat sfârșit. L-am atins. L-am strâns în brațe. L-am sărutat. L-am târât după mine spre culcuș. Deja se zbătea. Cu zgomot. Cu teamă. În ochi păstra rugămintea de a fi lăsat liber. Mie îmi bătea nebunește inima. Nu știam dacă asta era dragostea, însă abia așteptam să am fluturi în stomac.