Skip to main content

Ultima oprire, Rusia

Mă tot gândesc de la o vreme să îmi petrec o vară mergând prin satele țării, discutând cu bătrânii întâlniți în cale, notând povești de demult, mâncând prin gospodăriile țăranilor și, în general, căutând stiluri diferite de viață. Deocamdată e doar un gând și nu voi trece la fapte până când nu voi găsi sponsorii potriviți, căci nu mai am vârsta și inconștiența care să mă împingă spre necunoscut fără plasă de siguranță. Spre deosebire de mine, Natalia Kliuceariova, poetă și prozatoare din noua generație, nu se teme să își arunce personajul principal în vâltoarea vieții, fără parașută și de cele mai multe ori chiar fără bilet de tren. Căci da, Nikita călătorește cu trenul de-a lungul și de-a latul țării, căutând Rusia din ochii oamenilor, Rusia din poveștile altor călători, Rusia neștiută.

“Mănăstirea e chiar în câmp. Au început s-o construiască în noaptea de Anul Nou, chiar la ora unu din mileniul trei. Un an mai târziu, preotul de acolo, părintele Boris, a făcut cu mâna lui o căsuță și a adus acolo câțiva copii de pripas. Apoi au apărut și niște bătrâne. Și așa trăiesc împreună, tineri și bătrâni. E frumos acolo. În jur e pădure cât vezi cu ochii, nici urmă de oameni. Mănăstirea încă n-are ziduri, e deschisă în calea vânturilor. Copiii au atârnat clopoței în mesteceni. Și mereu se aude clinchetul lor cristalin. Părintele Boris spune că așa sună sufletele copiilor.”

Ultima oprire, Rusia este o carte sfâșietoare prin acuratețea cu care sunt redate întâmplările și amintirile celor mulți, a celor considerați pleava societății, ciurucurile de care nimeni nu mai are nevoie și de care nimănui nu-i pasă. Poveștile sunt dureros de triste și îngrozitor de actuale. Cu toate că acțiunea romanului se petrece în Rusia, am convingerea că peripețiile personajelor pot avea loc (și chiar se întâmplă să auzim uneori de fapte asemănătoare) oriunde în lume.

ultima oprire rusia carte recenzie

“Iar în nouăzeci și șase nu le-au mai dat salariul, o jumătate de an n-au văzut nici măcar un ban. Eu și copilașii mergeam să vindem cărți la Gostinîi Dvor. De la o vreme încolo, n-am mai putut nici să le vindem, le schimbam direct pe mâncare. Odată, venim noi acasă și o găsim pe Olga spânzurată în bucătărie, n-a mai rezistat. Nu mai pot să mă uit în ochii lor flămânzi, așa scria în bilet. Toate ziarele au scris despre asta, a fost gălăgie mare, imediat s-au găsit bani de salarii. Până și înmormântarea au plătit-o. Și eu mergeam prin curte, mă uitam la banii ăia blestemați și râdeam.”

M-a impresionat în mod deosebit una dintre istorisirile din Ultima oprire, Rusia: cea a unei mame care încă mai are curajul de a zâmbi și de a spera la un viitor mai bun, deși își duce traiul umblând din tren în tren, târând după ea copilașii înfometați și înfrigurați. Femeia vinde șosete pentru a face rost de bani pentru pâine și un ceai cald, asta după ce a fugit de lângă soțul pe care nu îl mai înțelegea. Bietul om a rămas singur în satul unde a muncit o viață și pe care a refuzat să îl părăsească, fiind convins că într-un final autoritățile vor trimite ajutorul social la care speră și are dreptul. Însă ajutorul nu vine și nimeni nu se mai interesează de muncitorul uitat de lume și de soartă într-un loc pustiu, pe care numai câinii sălbăticiți îl mai consideră “acasă”.

“Acasă nu era nimeni, firește. Am găsit ușile date de perete. Înăuntru era ordine. Spălase și oala aia afumată. Am umblat prin tot satul, ne-am uitat în fiecare casă. Că doar nu fuseseră încuiate când plecase lumea. Ne-am dus la mină. Și n-am găsit pe nimeni. Adică eu n-am găsit pe nimeni, iar Nikolai – nimic. Pentru că el căuta un cadavru, iar eu un om viu. Până și câinii ăia dispăruseră de parcă-i înghițise pământul. Era o liniște așa de mare, că ți-era frică și în șoaptă să vorbești. Așa că am plecat cu mâinile goale. Dar când mergeam pe ulițe, tot timpul mi se părea că el se uită la mine. În ceafă. Dacă mă întorceam, nu era nimeni. Privirea asta o mai simt și azi. Acum mereu se uită la mine…”

Nikita este, cel puțin la prima vedere, un om ciudat, aproape de neînțeles. Câți dintre noi ar avea curajul, tăria și dorința de a cunoaște fața nevăzută a țării, umblând printr-o Rusie (înlocuiți cu orice altă țară) murdară, periculoasă, bolnavă, urâtă? Și câți dintre noi ar putea vedea frumosul și ar putea iubi oamenii de dincolo de perdeaua sărăciei, a fatalismului și a neputinței? Nikita, în dorința lui de a fugi de amintirile trecutului și de durerea provocată de dragostea pentru Iasia cea cu părul colorat pare să reușească, cel puțin până la un anumit punct. Ce va face mai departe puteți afla citind Ultima oprire, Rusia.

“Pentru că un câine are parte de o moarte de câine, i-a tăiat-o vagabondul, agasat de atâtea întrebări. De unde să știu eu de ce? Crezi că m-a consultat cineva? De fapt, noi nu decidem nimic pe lumea asta. Singura noastră libertate e aceea de a ne alege atitudinea față de soarta pe care am primit-o.”

În ciuda faptul că am ales numai citate întunecate, vreau să specific faptul că această carte nu e doar tristă și apăsătoare. Ultima oprire, Rusia, are tot ce îi trebuie pentru a merita atenția cititorilor:

„Scriu pentru cei care nu și-au pierdut ființa lăuntrică, care privesc cu milă la suferința străinilor și știu să trăiască din plin bucuriile altora. Scriu pentru cei care încă se mai minunează în fața lucrurilor simple și nu se tem să le cuprindă cu mintea pe cele mai complexe.“ – Natalia Kliuceariova

 

Comments
  • valerica oprisanu May 11, 2017 at 4:26 pm

    cartile despre rusia sunt fascinante dar iti trebuie o stare anume sa le poti citi. am si eu innceputa una, scrisa cu mult umor si ironie, dar tot ma ia frigul citind despre oamenii de acolo, din pustietatile si frigul de acolo.

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.