Skip to main content

Uitare

Mi-am spus de multe ori că mi-aș dori să uit unele întâmplări, fapte, gânduri din viața mea, fără să îmi dau seama cât de grea este uitarea și câtă suferință poate provoca. Nu degeaba spun unii că trebuie să ai grijă la ceea ce îți dorești, că s-ar putea să se întâmple. Întâi insesizabil, apoi tot mai des și mai pronuntat, mi-am dat seama că încep să uit, așa că l-am rugat pe Mugur să nu-mi mai amintească… 🙂

Am uitat anumite perioade din viață, am uitat anumiți oamenii cunoscuți de-a lungul timpului, am uitat ce anume mă îmboldea uneori să merg mai departe. Mi se întâmplă să vreau să povestesc o întâmplare de demult și să nu mai fiu sigură de cum au decurs atunci lucrurile, așa că o caut pe sora mea să o întreb. Culmea este că uit întâmplări pe care mi-aș fi dorit să le pastrez în amintire cât mai mult timp, întâmplări care mi-au adus bucurie și mi-au schimbat în bine viața. Mi-ar fi convenit mai mult să uit ceea ce mi-a făcut rău, ceea ce mi-a adus suferință.

Am cunoscut o doamnă acum vreo zece ani. Era mama unei prietene. O femeie cultă, educată, o persoană pe care toată lumea o aprecia și o respecta. S-a îmbolnăvit. Undeva s-a produs o fisură și pe acolo i s-au scurs, încet, încet, mai toate amintirile. Nu mai știa, biata de ea, nici dacă mâncase sau dacă se spălase. Devenise obeză în primele luni de după moartea soțului, din cauză că se așeza mereu la masă, chiar și când nu simțea foame, doar pentru că avea convingerea că nu a mâncat. Nu mai era nimeni lângă ea sa o supravegheze. De cele mai multe ori, nici măcar nu își amintea că era văduvă. Stătea la geam, așteptând să îi vină soțul de la piață.

Își amintea perfect numai câteva întâmplări din copilărie și foarte, foarte multe poezii învățate în primii ani de viață. Își amintea cum se joacă tabinet și ne ruga să jucăm cu ea, să îi ținem de urât. În rarele ei momente de luciditate, descopeream o femeie spirituală, inteligentă, amuzantă, primitoare și cochetă. Mă îngrozea și mă îngrozește ideea că tot ce adunăm într-o viață se poate stinge într-o clipă, ca un bec ars, că uitarea nu este mereu bună, ci poate distruge un om, transformându-l într-o legumă. Ce este omul fără amintiri?

Uit! Uit atât de multe și atât de repede! Uit întâmplări de acum mulți ani, uit ce am mâncat ieri, uit unde pun lucrurile pe care nu le folosesc des, uit cărțile pe care le-am citit (dar mi-am amintit cărțile despre care întreba Kadia). Uit și asta mă sperie rău. Mi s-a spus că sunt bombardată zilnic de prea multe informații și creierul încearcă să se protejeze. Așa o fi, nu spun nu. Dar nu cumva, tot protejându-se, creierul înmagazinează din ce in ce mai puține informații? Nu cumva mă va lăsa într-o zi și fără amintirile mele dragi?

 

Comments
  • Adriana January 24, 2014 at 7:41 am

    Nu. Vei avea ca acum momentele tale cand iti vei aduce aminte pentru ca vrei sa iti aduci aminte, restul e vânare de vânt, umbră trecătoare, gând pus la păstrare. şi da, avem senzaţia că am uitat, pentru a ne proteja, cum spui tu. E suficientă o scânteie, de undeva şi totul revine. Doar să vrei. Apropo, intr-o zi vorbeam cu cineva de acum 25 de ani, din viata mea, despre o anumită intamplare. Ascultam uimita varianta celuilalt de parcă nu era vorba de mine. Uneori inmagazinăm gresit, dar simt că despre asta s-ar putea vorbi mai mult. Eu sunt tot in trecere. Tot fără să scriu, nici măcar duzina.

  • Ana-Maria January 24, 2014 at 11:55 am

    Nu te lasa creierul.Esti obosita si gandesti la multe o data.I-ati o pauza.
    Si eu ca si tine , imi fac notite scrise pe foite si le lipesc unde le pot vedea tot timpul , imi fac nitote pe telefon,sa ma avertizeze sonor …Si eu am uitat amintiri traite.Si nu mi le mai amintesc…
    O pauza , o pauza de la cele din jur…o vacanta pentru creier. 🙂

  • ciufulici January 24, 2014 at 1:11 pm

    Cred că am putea discuta foarte mult despre uitare, cea aparentă și cea reală. Există o uitare aparentă, în care amintirile sunt doar așezate în sertare speciale, de unde mai greu sunt apelate. Aceasta este uitarea de protecție a sufletului. Dar aceste amintiri nu dispar niciodată, ele existând într-o permanență în noi.
    Uitarea reală poate apărea în mai multe situații, dar cea mai rea este cea care apare datorită unor afecțiuni de diverse naturi. Nu cred să fie cazul tău.
    Creierul uman lucrează după anumiți parametri. Atunci când el consideră o anumită informație că ar fi mai rar apelată, o introduce în sertăraș, ca să lase loc în memoria curentă pentru informația de actualitate. Cam acesta este principiul de lucru și într-un sistem de calcul, iar Dragoș ne-ar putea lămuri mai bine.
    Și știi pentru ce păstrăm mai ușor informația despre lucruri neplăcute? Pentru că ne impresionează mai puternic!
    Dar cred că s-ar cere o postare pe tema asta. Deja m-am lungit prea mult cu un comentariu.

  • Javra January 24, 2014 at 2:54 pm

    Cu siguranţă, la un moment dat, creierul ne va trăda, ţinând minte tot mai puţine lucruri. Boala Alzheimer ne paşte pe toţi. Putem doar să sperăm că se va descoperi cât de curând un leac pentru ea.
    Lucrurile care ţi se întâmplă ţie, poţi fi sigură că ni se întâmplă multora dintre noi.

  • Radu January 24, 2014 at 3:04 pm

    Eu am o problemă cu numele proprii în schimb la figuri nu mă-ncurc niciodată.

  • […] apelez la băiatul meu, ies mereu scântei, așa că evit cât pot. Se enervează văzând că nu țin minte, deși îmi explică […]

  • elly weiss February 22, 2014 at 10:37 pm

    Mai trebuie sa si uitam fiindca altfel creierul nu mai are unde depozita totul. Dar uitare din aceea ca a doamnei de care povestesti…asta ma infioara. Am cunoscut si eu pe cineva astfel, tot o doamna. E infricosator.

  • Cuvânt sorbit din neguri | Iubesc Viaţa January 29, 2015 at 5:45 pm

    […] la duzina de cuvinte. Dacă știți că am, nu-mi spuneți. Înseamnă că am ruginit, că m-a atins uitarea. La psi-luneli da, am chiulit deseori… La anacondeieri nu am avut curajul să mă joc, iar […]

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.