Skip to main content

Toc, toc, toc

Trăiam liniştit la marginea unei păduri de lângă sat. Credeam că mă voi dezvolta şi că voi semăna cu bunicul meu. Îl ştiţi. Este bătrânul tei sălbatic, este cel care în fiecare primăvară atrage oameni şi animale cu parfumul său unic. Apoi a apărut nea Costache. M-a luat cu grijă şi m-a dus în atelierul său. Acolo a cioplit în carnea mea, m-a nivelat şi m-a uns de câteva ori cu lac. Arătam tot mai bine, chiar îmi plăcea noul meu aspect. Unul dintre capete semăna cu o pană de gâscă, iar celălalt era împodobit cu o peniţă de oţel, gravată cu fineţe.

Micuţul Daniel, nepotul lui nea Costache, ar fi vrut să mă oprească pentru el, deşi la şcoală copiii mergeau deja cu stilouri. Dar soarta a făcut să nimeresc pe mâini de adult, mai bune, mai atente, mai pricepute. Am fost cel mai interesant cadou pe care Sandu l-a primit în acel an, de ziua lui. Nu m-a păstrat într-un sertar, nu m-a aşezat pe post de bibelou. M-a luat cu el la serviciu şi m-a pus la treabă. Călimara cu tuş, aşezată pe un colţ al biroului, îmi era ca o soră. Nu puteam funcţiona unul fără celălalt, la fel cum nu puteam funcţiona fără o bucăţică de sugativă alături, pentru orice eventualitate. Nu mereu Sandu avea timp de mine. De multe ori eram mânuit de un soldat cu talent la desen, la caligrafiere şi la cartografiere.
Eram mândru de munca mea, de urmele elegante, caligrafice, pe care le lăsam pe foile de hârtie. Cu peniţa mea lucioasă, dar mai ales cu migala de care Sandu şi soldaţii lui dădeau dovadă, am scris topuri întregi, am lăsat urme de toate culorile, de toate formele, de toate mărimile. Primisem mai multe peniţe şi le schimbam în funcţie de necesităţi. Dar cea mai dragă îmi era cea lată, cu care subliniam şi îngroşam, pentru a scoate în relief ceea ce era important. Nimeni nu s-a gândit să-mi facă poze, dar am una cu un văr îndepărtat, pe care o păstrez de mult timp.


Aflasem că înaintea mea au fost multe alte tocuri de scris, cel mai vechi, din bronz, data din anul 79. A fost găsit în ruinele oraşului Pompei. Parcă mă simt mai apropiat de acest străbunic decât de teiul sălbatic din pădure. Şi el lasă în urma lui ceva de valoare. Poate că cineva a scris cu el o poezie, un răvaş de dragoste, un tratat de pace. Scriam şi eu cândva. Dosare, hărţi, tabele, îndrumări, statistici, de toate am scris. Câtă suferinţă îmi va fi dat să mai îndur? Zac uitat într-un sertar al biroului, într-o veche magazie a unităţii. Aud că ar fi vorba să fie demolată, iar obiectele date la gunoi.

Oare acesta să fie sfârşitul meu, sfârşitul tocului de scris din lemn parfumat de tei, cu peniţa de oţel gravat? Oare copiii voştri nu au dreptul să mă cunoască şi poate chiar să mă îndrăgească folosindu-mă?

 

Comments
  • mixy February 21, 2013 at 7:56 am

    Ce vremuri ! Am astfel de amintiri uitate prin sertarele casei și de câte ori îmi aduc aminte îi mai arât fetei mele cum scriam noi. Măcar să vadă, să știe, că n-o prinde modelul. Nu e… eficient, pentru gustul ei.

  • Minnie February 21, 2013 at 8:58 am

    Si acum îmi aduc aminte! Primul meu toc era rosu si avea penita aurie! Ce problema era cu caratul calimarei cu cerneala la scoala! Dar tocul… cu el am asternut pe hartie primele mele litere si cifre! Pura nostalgie!

  • Iuliana February 21, 2013 at 9:11 am

    Ce articol frumos! Si ce amintiri frumoase stie el sa rascoleasca! 🙂

  • Cuvânta February 21, 2013 at 9:26 am

    Când iubeşti un om, îi scrii mesaje de mână, nu texte tipărite.

  • cotos February 21, 2013 at 10:53 am

    Eu la servici si azi scriu cu stilou 🙂 Mereu mi-a placut sa-l folosesc..Pacat ca in ziua de azi numai e la moda…

  • Hapi February 21, 2013 at 12:59 pm

    Imi e dor sa scriu cu-n stilou
    Sau cu o pana, de ce nu? 🙂

  • Andera Y February 21, 2013 at 2:25 pm

    N-am apucat sa scriu cu toc, insa am schimbat multe stilouri. Aveam mania de a-mi apasa degetul pe penita (imi placeau petele albastre lasate de cerneala pe degetele mele) si le stricam destul de repede. 😀
    Zi frumoasa sa ai!

  • javra February 21, 2013 at 2:51 pm

    Mai rău îmi pare teiul din care s-a făcut tocul uitat de vreme.
    Niciodată n-am fost bun la caligrafie şi nu înţelegeam de ce
    unele linii trebuia să fie subţiri, iar altele, groase.

  • Radu February 22, 2013 at 7:36 am

    Frumos articol !
    Eu am folosit tocuri la care se schimbau penitele, pentru trasatul pe calc. Autocad-ul a aparut mai tarziu. 🙂

  • elly weiss February 23, 2013 at 4:10 pm

    Da…cand eram copil foloseam si eu tocul care era in casa. Era al tatalui meu dar nu era de lemn ci dintr-un plastic mai ciudat, probabil din primele materiale plastice realizate. Mai e si acum tocul, cred ca are in jur de 50 de ani… Scriam (mai mult ma jucam) cu el cu tus si-mi placea. Cand m-am dus la liceu am cumparat rotring si pe el l-am parasit. 🙂 Dar il am inca…si cateva penite 🙂

  • Pompei | Iubesc Viaţa June 6, 2013 at 5:53 am

    […] zeilor sau a unui cutremur şi clipele de coşmar, când vulcanul trezit la viaţă încearcă să îngroape oraşele Pompei, Herculaneum şi […]

  • […] de mână, dar să nu îl pună aghiuță să încerce să o pupe. Are voie să îi dea cadou instrumente de scris pentru școală, dar să nu îndrăznească să completeze vreun cuvânt în rebusul […]

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.