Skip to main content

Imunitate sau nepăsare?

Multe promisiuni i-am făcut lui Minnie de când o cunosc (virtual), însă de puţine ori am reuşit să mă ţin de cuvânt, să îmi onorez promisiunile la timp.  Încă vreo câteva zile şi se împlineşte o lună de când “m-am lăudat” aici că voi povesti despre condiţiile din spitalul ploieştean în care a stat internat soţul meu o perioadă, atunci când toţi medicii susţineau că are cancer.

Spitalul din strada Buna-Vestire sau fosta maternitate, după cum este cunoscut de ploieşteni, mă întâmpină zâmbind prin geamurile sparte, în timp ce aştept ca portarul să descuie porţile de fier. În curte sunt mai multe clădiri, dintre care una adăposteşte secţia de psihiatrie.

Cu puţin curaj şi câţiva covrigi, reuşesc să trec de dulăii care latră de parcă sunt turbaţi. Mă strecor prin labirintul de alei cu asfaltul măcinat, mărginite de clădiri ridicate în anul 1925 şi reparate ultima dată acum 30 de ani. Am remarcat ramele de lemn putrezite, care susţineau geamurile crăpate şi pereţii fără tencuială. Ajung în fundul curţii, acolo unde se află secţia care mă interesează. Clădirea pare scăpată dintr-un bombardament aviatic. Îmi dă senzaţia că se va prăbusi în curând, învinsă de timp şi de nepăsarea autorităţilor.

Întâlnesc o femeie ciudată, îmbrăcată cu 2-3 de paltoane. Cară în spate un sac plin cu resturi de la bucătărie şi aflu că este de-a casei, că vine zilnic să se aprovizioneze.

Intru în holul secţiei şi mă izbeşte un miros de mâncare insuportabil, amestecat cu un iz pe care nu îl pot identifica pe moment. Mihai mă aşteaptă la intrare, pentru a mă călăuzi pe scările în spirală, negre de jeg şi alunecoase. Ajunsă la etajul 1, scap de mirosul de mâncare şi recunosc celălalt iz. Miroase exact ca la wc-urile publice, a urină stătută. Urc spre etajul 2, sperând că voi scăpa de miros. Nu. Se accentuează şi îmi aminteşte cât de sensibil este ficatul meu.

Intrăm în salon, atingând cu două degete clanţa infectă. Îmi povestise Mihai că nu poate sta acolo, că miroase urât, dar ceea ce găsesc este mai rău decât îmi imaginasem. Salonul are 8 paturi, din care doar unul este ocupat, în afară de cel al soţului meu. Nu se poate respira. Încerc să deschid geamurile, care luptă cu mine, probabil din cauză că au rămas lipite de la ultima vopsire a lemnăriei, acum 30 de ani. Se văd pe paturi saltelele găurite, din care lipsesc porţiuni mari de umplutură. Nu sunt acoperite de nimic, în afară de praf.

Pe patul unde trebuie să doarmă Mihai se află o pernă urâtă, învelită într-un material fără culoare, un cearşaf ştampilat, cu nişte pete dubioase ici, colo şi o pătură de lână fără cearşaf.

Deschid noptiera şi din ea ţâşneşte emoţionat un gândac de bucătărie, pe care îl deranjasem de la masă. Scutur resturile de pâine din sertar şi văd cum toată familia de gândaci o rupe la fugă. Merg la chiuvetă să ud o cârpă. Oare găleata asta neagră să fie chiuveta? De când nu a fost spălată?

Decidem să dăm câţiva bănuţi asistentei, pentru ca Mihai să doarmă acasă fără ca cineva să afle. Plecăm grăbiţi, trecând iar prin duhorile emanate de toţi cei care au poposit vreodată prin acest loc oribil.

Pe cei bolnavi aproape că îi înţeleg. Dar personalul medical cum poate suporta să lucreze în asemenea condiţii? Oare au găsit un vaccin care îi face imuni la aceste mirosuri teribile, la toate acele pete şi urme de murdărie adunate în ani de zile?

 

Mâna lui a înfăptuit miracolul

Înainte de operaţia de acum 9 ani, când am renunţat la am pierdut rinichiul drept (malformatie congenitala), am stat internată în spital o săptămână, făcând tot felul de analize, pentru a afla exact ce anume aveam. Atunci am descoperit că nu pot mânca sub nici o formă mâncarea nesărată. Eram nevoită să stau nemâncată, că doar aşa se fac anumite analize sau puteam mânca seara banane şi caşcaval dietetic.

Într-o zi am cedat şi m-am dus hotărâtă în cabinetul doctoriţei de la spitalul judeţean Ploiesti, să îi spun că eu chiar nu pot mânca porcăria aia de caşcaval, nesărat, cauciucat,  fără nici un gust. I-am spus că prefer să îmi îmbolnăvesc rinichii (unul era deja paradit, compromis, dar nu ştiam), decât să fac hepatită. A râs şi mi-a dat mână liberă, probabil convinsă fiind că oricum nu aveam ce să mai stric.

Colegele de salon, atotcunoscătoare şi speriate pentru mine, îmi recomandau folosirea condimentelor în locul sării. În ziua în care m-am transferat la un alt spital şi am aflat că trebuie să mă operez, când noul meu doctor mi-a spus că pot mânca orice, dar deocamdată nesărat, m-am hotărât să încerc mirodeniile pe post de sare. Am cerut de acasă busuioc la peşte, chimion (chimen) în tocăniţa de legume, ienibahar la carnea friptă, le-am combinat, le-am amestecat, dar până când nu am pus şi sare nu le-am putut mânca.

A venit ziua operaţiei, operaţie care a durat o oră şi jumătate. Am mai avut nevoie de câteva ore să îmi revin complet după anestezia totală, apoi am primit vestea cea mare. Fusese o malformaţie congenitală, rinichiul nu funcţionase niciodată, în stânga am un rinichi normal şi un pui de rinichi lipit de el(toate astea mi le-a spus doctorul urolog Popa Ion Read More