Skip to main content

Fericirea miroase a scorţişoară

Mă întorc veselă de la prietena mea, cu o carte pe care ea a citit-o deja de două ori. Mi-a spus că este cea mai bună carte pe care a citit-o vreodată,  dar nu îmi vine să cred. Din păcate, nu are decât primul volum din cele şase, singurul apărut deocamdată în România. Îl bag pe Ionuţ la somn şi deschid nerăbdătoare Dune, de Frank Herbert. Are cam multe cuvinte stranii, dar nu mă deranjează. Consider că îi aduc un plus de farmec. Mă cucereşte de la prima pagină, de când bătrâna, cucernica maică Bene Gesserit vine la Castelul Caladan, pentru a-l testa pe Paul cu gom jabbarul, crezând că băiatul este Kwisatz Haderach. Citesc grăbită, uimită, încântată peste măsură de ceea ce descopăr. Este într-adevăr cea mai bună carte pe care am citit-o vreodată.

Au trecut câţiva ani până când au apărut în librării şi celelalte volume. Le-am cumpărat pe toate. Nu mi-a păsat de preţ, nu mi-a păsat de nimic. Am recitit Dune în câteva ore. Arrakis, Dune, Planeta-deşert, Marile Case, Ghilda Spaţială, Duncan Idaho, Jessica… Târziu în noapte am deschis al doilea volum, Mântuitorul Dunei. Şi nu am mai dormit. A doua zi, de cum m-am întors de la serviciu, am pus mâna pe Copiii Dunei. Fremătam de bucurie. Erau cărţile vieţii mele, cele care îmi ofereau mai mult decât îmi oferiseră toate celelalte cărţi citite până atunci. Lipsa calculatoarelor, tehnologiile inovatoare, abilităţile fizice şi psihice pe care eroii le au, mirodenia mirosind puternic a scorţişoară, fremenii, viermii de nisip, ochii albaştri care trădează dependenţa de melanj, Read More