Skip to main content

Jurnal de femeie simplă (pagina 111)

Astăzi (16 noiembrie 2017)… mă simt la fel de obosită fizic ca în oricare altă zi din ultimele două săptămâni, însă gândul la sutele de lire pe care le-am adunat în cont alungă imediat febra musculară și îmi dă puterea de a mă ridica din pat pentru a pleca, iar și iar, la serviciu. Casa mea arată, mai mult ca oricând, de parcă prin ea a trecut uraganul Ophelia. Cui îi pasă, dacă biroul e plin cu dulciuri, câinele doarme alături cu burta în sus, iar eu scriu în jurnalul de femeie simplă (astăzi pagina 111)?

Mă gândesc… la faptul că mi-aș putea deschide un blog pe care să scriu doar texte despre porțile visului și despre tot ceea ce se ascunde dincolo de visare. Probabil ar avea succes, însă… de unde atâta timp și energie?

Sper… să găsesc undeva putere măcar pentru blogul în limba engleză pe care l-am deschis zilele trecute. Deocamdată e gol, dar e al meu și deja îl iubesc.

Read More

Jurnal de femeie simplă (pagina 106)

Astăzi (6 mai 2017)… mă uit cu drag la brățara abia cumpărată. Oare pe unde o voi plimba? Cu drag mă uit și spre cărțile care așteaptă să fie citite. Când le va veni rândul? În teorie aș avea timp să termin una chiar acum, în timp ce sorb dintr-o cafea pe jumătate leșinată. Practic, prefer să scriu pe blog. Am descoperit că mă amuză grozav recitirea paginilor de jurnal din anii trecuți.

Mă gândesc… că lenea de a mă aranja singură m-a costat 50 de lei ieri – ojă semipermanentă, manichiură french, bla bla. Ei bine, din cauza unei cliente care a întârziat, s-a decalat programul și domnișoara manichiuristă a fost nevoită să se grăbească, mai ales că astăzi merge la o nuntă. Rezultatul este catastrofal: unghiile mele arată de parcă au fost mânjite cu ojă de un copil plictisit.

Sper… să ducem planul până la capăt data viitoare când ne decidem să plecăm la munte. Acum câteva zile, pe la 4 dimineața, Read More

Jurnal de femeie simplă, cu prieteni buni

Sper… să nu mă tratați ca pe o lăudăroasă dacă vă spun că astăzi (19 ianuarie 2017)… m-am trezit, am ridicat ochii spre soare, am îndreptat umerii, am recitit articolul despre Nono și am zâmbit. Așa se întâmplă când soțul meu colindă prin blogosferă…, apoi îmi spune că i-a plăcut mult un anumit text scris de mine. Un lucru plănuit pentru săptămâna viitoare… ar fi să povestesc lumii despre omulețul verde, un tip care locuiește la noi în casă… de o jumătate de an, timp în care… Dar mai bine tac. E prea devreme pentru a divulga secrete.

Mă gândesc… și la pisicile mele…, care nu au mai scris pe blog de o viață și care ar avea atât de multe de povestit. Doar câinele meu… își face timp, măcar din când în când, să scoată la lumină chestii vechi și să le posteze pe fb pentru prieteni noi. Prieteni care îmi umplu sufletul de bucurie. Read More

Jurnal de femeie simplă, pagina 98

Un citat/proverb favorit… îmi poate schimba starea de spirit, dacă îl întâlnesc la momentul potrivit. Astăzi (13 octombrie 2016)…, într-o pagină mai veche de jurnal, am găsit o constatare înțeleaptă: “Am învățat că un lucru plănuit pentru săptămâna viitoare poate fi făcut mai devreme sau poate fi amânat la infinit.”. Cred că anumite lucruri plănuite pentru săptămâna viitoare… vor fi lăsate de izbeliște, mai ales că in casă… e același balamuc mirosind a renovare: sufrageria goală, dormitorul arhiplin, cafeaua neîndestulătoare.

Sper… să ne putem decide în privința culorii (culorilor) pentru pereți, să scap și de acest stres. Mă gândesc… la toate câte le-am îndurat în ultima săptămână și mă simt ca o adevărată eroină. Am simțit frig, spaimă, epuizare fizică și psihică, după care m-am înveselit. Copilul meu, alergic la praf, a stat departe (atât cât a putut) de toată nebunia din casă, în vreme ce noi, sufocați la propriu și la figurat, munceam ca niște sclavi. Văzând că s-a mai așezat praful, a decis: când terminăm cu balamucul ăsta, schimbăm parchetul și în dormitor.

Read More

Cine zice, ăla este!

Astăzi (22 septembrie 2016)… vreau să scriu cateva articole, să fac ordine în apartament, să îl plimb pe Bruno, să merg până la supermarket, să prepar ceva de mâncare, să termin de citit cartea începută, să bag niște rufe la spălat, să le împăturesc pe cele uscate, să… să facă cineva ziua mai lungă.

Mă gândesc… la faptul că undeva în lume, chiar în acest moment, cineva fumează și scrie pe blog despre verzi și uscate.

Sper…, probabil pentru că speranța moare ultima.

În casă… e cald. Atât de cald încât port șosete flaușate, blugi, tricou, bluză de trening și, dacă nu mi-ar fi teamă că râdeți de mine, m-aș înveli cu o pătură.

Pisicile mele… fac tot ce le stă în putere pentru a-mi atrage atenția: Ursula îmi dă deșteptarea mușcându-mă de obraz, Vrăbiuța miorlăie învăluită în călduri neînțelese, Pufina îmi încălzește picioarele degerate, iar Miți trece ca o furtună printre suratele ei, lovindu-le preventiv, pentru a se asigura că nu mă vor mai deranja.

Read More

Emoția efortului creativ

Câinele meu… are alergie la câinii cu două picioare. Câțiva adolescenți s-au gândit că ar fi amuzant să îmi sperie pisicile… care trăgeau aer curat în piept. De unde să știe, bieții, că în spatele unor mici feline se ascunde ditamai dulăul dornic să se înfrupte din carne fragedă de adolescenți? Norocul lor că îi despărțea plasa de la geam… Am râs cu poftă aseară, dar nu mă pot abține să nu mă gândesc… la cât de răi sunt unii copii, la cât de mult mi-ar plăcea să îi tăvălesc prin miere pe părinții lor, apoi să îi plimb prin câmpul plin de flori și albinuțe, îmbrăcați numai în lenjerie intimă de lux (vedeți cât sunt de mărinimoasă?).

Astăzi (1 septembrie 2016)… reînvăț să mă bucur de toamnă. Am făcut ordine prin sertare și am găsit ghindele adunate în urmă cu un an. Nu sunt delăsătoare, ci doar uitucă și aglomerată. Le-am adus în casă… cu gândul să fac ceva drăguț, dar treburi mai importante s-au tot bulucit în viața mea, răpindu-mi timp și energie. Sper… să pot termina măcar veioza cu diapozitive în weekend-ul care vine.

Read More

O caldă nebunie

Sper… Am multe speranțe. Atât de multe încât aș mai avea nevoie de vreo 3000 de ani. Din fiecare moment drăguț al vieții mi-am făcut petic bun de lipit în caleidoscop și cred că imaginea finală este imaginea fericirii simple, acea fericire de care nu ești conștient decât dacă ai ghinionul să o pierzi. Să stau în casă…, departe de frământările și răutățile lumii, cu picioarele învelite în păturica pufoasă, cu o carte în mână, cu farfuria de dulciuri alături, ascultând sunetele familiare: clicurile tot mai rapide, cu cât lupta din jocurile copilului se întețește, respirația calmă a bărbatului de lângă mine, torsul pisicuțelor și sforăitul zgomotos al câinelui. Cam așa mă gândesc… că arată fericirea. Astăzi (18 august 2016)… fericirea e la fel de simplă, chiar dacă are alte culori și alte sunete.

Miroase a cadouri, a inimă bună, a bucurii neașteptate. Pisicile mele… aleargă după mingiuțele abia primite și își mârâie suratele atunci când pun dinții pe marele premiu, șoricelul albastru. Câinele meu… urmărește mingea galbenă ascunsă într-un plic din care iese codița falsă a unei pisici. În pauze, când se odihnește, încearcă să fure șoricelul. E o nebunie caldă ce îmi umple sufletul. Un lucru plănuit pentru săptămâna viitoare… poate fi început chiar de la finele acestei săptămâni, dacă nu bate la ușă neprevăzutul. Prin Ploieşti… au ajuns cu bine diapozitivele la care am visat cândva. Voi face din ele un abajur (sper) drăguț. Nu am destule cuvinte pentru a mulțumi pentru toate darurile celei care, prin blogosferă…, își spune vax-albina.

pisica neagra

pisica prinde soareci

Read More

Viaţa pare să meargă înainte

Mă gândesc… la vremea când copiii furau de prin frigidere mâncare. Ştiau că părinţii şi chiar ei stătuseră la cozi infernale pentru o bucată de carne, dar nu puteau trece nepăsători pe lângă câinele flămând ce se aciuase în faţa blocului. Zilele trecute am văzut prin Ploieşti… cum doi copii trântiseră la pământ un câine. Chelălăitul său mi-a atras atenţia. Copiii îl loveau şi îl trăgeau de urechi, surzi la plânsul bietului animal. Deşi nu era câinele meu…, am alergat spre el, am strigat la cei doi, am ameninţat. Reacţia mea i-a speriat pe copii. Au fugit, însă nu cred că au înţeles. Sper… doar că a fost o excepţie, că societatea modernă nu ne transformă în animale fără milă.

Astăzi (22 noiembrie 2015)… simt cum o revoltă fără nume se pregăteşte să erupă. Nu am nici un lucru plănuit pentru săptămâna viitoare…, nu-mi pasă dacă va fi soare sau va ninge, nu ştiu dacă voi sta în casă… ori voi alege să mă plimb pe străzi. Am văzut prea multă durere săptămâna aceasta, am auzit poveşti terifiante, am jelit prea mult. Am descoperit că avem legi cretine. Am remarcat că România, în anul de graţie 2015, încă se zbate să treacă de anul 1915. După ce am luptat cu mafia ploieşteană şi am înfrânt, prin minte mi-a trecut nu un citat/proverb favorit…, ci o epigramă (de Vasile Larco):

Veşnic o să se menţină

Şi la legi aceeaşi boală:

Le fac cei cu burta plină

Pentru cei cu burta goală.

Read More

Jurnal de femeie simplă (83)

Astăzi (10 octombrie 2015)… trăiesc o zi ciudată. Lejeră, dar totuşi aglomerată… Pustie, şi totuşi atât de plină…

Mă gândesc… la Mihai. Prietenii ştiu de ce.

Sper… să fie viabil proiectul meu de a scrie despre Ploieşti în orele când cartea de pe noptieră nu este ancorată în realitate, când legendele florilor par ofilite, când din fotografii îmi zâmbeşte natura, iar pe un blog de pisici joacă probabil şoricei.

Read More

Jurnal de femeie simplă (80)

Astăzi (17 august 2015)… mă frământă o dilemă existenţială. Obsedată de gândul că sunt prea slabă pentru a putea stăpâni un câine cum e Bruno, în ultimul timp am mâncat de parcă venea sfârşitul lumii. Rezultatul? Rochia cu care plănuiam să mă îmbrac la nunta prietenilor noştri stă fix pe mine. Mă întreb dacă să intru la cură de slăbire în aceste ultime zile sau să îmi aleg altă rochie. Desigur, este o întrebare la care ştiu deja răspunsul, undeva în adâncul sufletului meu. Îmi place atât de mult rochia, încât nici o cură nu mi se va părea greu de ţinut. Problema este că deja mi s-a făcut foame. 🙂

Read More