Skip to main content

Secretele zeului poeziei

Cerneala curge-n râuri, topită de o primăvară neînțeleasă. Se amestecă neobservat cu mocirla bălților puturoase, ca într-un meci jucat în ploaie. Iarba fragedă e călcată nemilos de picioarele vârâte în ambalaj “cramponat”. Cineva scuipă. O minge venită de nicăieri mută jocul în terenul advers. Ne scărpinăm ca fotbaliștii. Penalti. E rândul vostru să participați la eveniment, să fiți parte activă în această schimbare, să luptați cu stiloul în mână pentru a proteja poezia de trecuta, prezenta și viitoarea ocheală. Avem un buget aproape nelimitat de cuvinte. Deocamdată nu plătim impozit pentru ele, însă alegem, nesiliți de nimeni, să revărsăm vulgaritatea peste albul paginilor sau să jucăm la mică ciupeală. Ciupim de colo o literă, de dincolo o silabă, înlocuim cu un emoticon, până când acțiunea de redecorare a limbii române va fi completă. Atunci, și numai atunci, voi crede că gioc e un cuvânt nou-venit, la fel cum ieri am crezut că minunatul “condaj” înseamnă ceva neștiut încă de măria-sa dexonline, când de fapt era o banală înlocuire -din greșeală- a literei s cu litera c.  Read More

Să ne măsurăm cuvintele din comentarii

Bloggerului îi place să scrie. Şi scrie. Cu cât scrie mai des, cu atât adună în jurul său mai mulţi oameni. Cu cât sunt mai mulţi oameni în jurul său, cu atât se înmulţesc şi laudele din comentarii. Blogosfera este, prin anumite zone, un loc frumos, însă plin de capcane în care pică până şi cei mai lucizi dintre bloggeri. Oamenii ajung să creadă că acest spatiu virtual este un loc unde visele ar putea deveni realitate, ajung să creadă că ar putea scrie cărţi doar pentru că au un blog şi au publicat câte ceva pe el. Din vina cui? A noastră, a celor care citim bloguri, dăm like mult prea uşor şi comentăm uneori în cuvinte mult prea măgulitoare.  Read More

Cele 21 de cuvinte

3, 30 dimineaţa. Nu reuşesc să adorm. În minte îmi stăruie o idee găsită la Chirilă. Oare chiar am putea defini un om folosind doar 21 de cuvinte? M-aş putea descrie pe mine, cu tot ceea ce simt că sunt, gândesc şi vreau, în atât de puţine cuvinte? Ar putea ajunge omul cândva să comunice cu ceilalţi utilizând un număr fix de cuvinte, mereu aceleaşi cuvinte, pentru a-şi exprima trăirile, dorinţele, nevoile? Ne-am putea cunoaşte mai bine sau am fi mai săraci şi am exprima mult mai puţin prin cele 21 de cuvinte? Ar mai atinge fericirea oamenii care iubesc să vorbească mult, să descrie cu lux de amănunte fiecare întâmplare şi fiecare gând?  Read More

Cum să scrii un roman de succes

M-am aşezat la birou, am făcut ordine printre dulciurile, fructele, creioanele, cărţile, caietele şi hârtiile împrăştiate de-a valma, mi-am pregătit ustensilele de scris potrivite, adică stiloul cu peniţă de aur adus de unchiul din America, agenda cu copertă de piele maro, primită cadou de la mama şi bomboanele învelite în cacao, amestec dulce-amărui ce îmi dădea o stare de bine potrivită noului meu proiect. Într-un fals acces de dărnicie i-am oferit surorii mele patinele cu rotile şi un leu cu care să îşi cumpere îngheţată Polar. Era cel mai simplu mod de a scăpa de prezenţa ei, care m-ar fi inhibat.

libris.ro

Simţeam în mine un freamăt de nerăbdare. Pornea din cap, cobora în stomac, se plimba pe vene şi se întorcea acolo unde cresc ideile, speranţele şi fricile omului. Aveam 12-14 ani şi tocmai mă pregăteam să scriu un roman. Read More

Cele zece cuvinte de Sânziene

Cămara cu bunătăţi s-a cam golit, epuizată de gura tot mai flămândă, aşa că am încercat să fac o împrospătare. E greu să vezi cum musafirul îţi intră în casă tocmai când tu nu ai nimic bun cu care să îl tratezi. Îţi spui că data viitoare va fi mai bine, că vei avea ceva gustos pentru a impresiona şi a-l face să revină, însă acea “dată viitoare” este tot mai îndepărtată, Read More

Atacul de panică

Îi place să primească musafiri, să își petreacă serile alături de prieteni, chiar dacă aceștia îi lasă, la plecare, scrumiera plină de chiștoace și ceștile pline de zaț. Le trece orice cu vederea, pentru că îi aduc noutăți, o deconectează de la problemele stresante de la job, îi înveselesc viața. Nu s-a supărat nici măcar când grăsanul de Relu a rupt scaunul de epocă (de care epocă?) cu greutatea lui. Nici aseară nu a fost altfel. Musafirii au venit, au vorbit, au râs, apoi au plecat.

Ea s-a schimbat în pijamale și s-a băgat în pat, lângă fetiță, să se uite împreună la desene. Atunci a venit el, atacul de panică. A început cu un junghi între sân și mâna stângă, o zbatere episodică ce i-a trezit o teamă necontrolată. Poate că este prea obosită, poate a băut prea multă cafea, și-a spus, încercând să își insufle un dram de curaj. Un întreg scenariu i se derula în minte, fragment după fragment, făcând ca bătăile inimii să se întețească.

Nu era o sclifosită, nu fusese niciodată. Ceva rău se întâmpla. De unde acest tremur interior ce făcea mușchii să se încordeze nefiresc? De ce acest cârcel în dreptul inimii? Se ridică speriată din pat, se mută în sufragerie, deschide geamul pentru a scăpa de senzația de sufocare. Își pipăie scurt degetele, să vadă dacă sunt amorțite. Își privește unghiile. Oare încep să se învinețească sau i se pare? Îi vine să iasă pe scară, afară din casă. Dar dacă i se face rău mergând? Read More

Calea cea mai simplă

Șoc și groază printre cititorii mai vechi sau mai noi ai Vienelei, subiect spumos pentru cei ce se pricep să aplice lovituri sub centură, tăcere înlăcrimată din partea mea. Așa cum bine au remarcat unii, scriind advertorial după advertorial pe acest blog, am pierdut cititori faini, oameni care veneau cu plăcere să vadă ce am mai scris, am pierdut ajutorul unor oameni importanți, am pierdut respectul celor deranjați de publicitatea (marcată sau nemarcată) de pe bloguri.

Am știut de la început ce riscuri îmi asum făcând acest cursalt, și totuși l-am făcut, alunecând în nisipet. Câți dintre bravii mei cititori s-au întrebat, măcar pentru o clipă, ce tufisură m-a mânat pe acest drum? Presalt spre înapoi, afisurat de ciudatini familiale, mă face astăzi să renunț la măști și să mă las văzută purtând un semnervos și-o mare de lacrimi șiroind pe obraji.

Eu nu mai pot munci fizic, dacă vreau să mai rezist câțiva ani cu unicul rinichi păstrat sănătos, iar soțul meu, simbolid necaz pur românesc, Read More