Skip to main content

Ştiu… şi totuşi irosesc

Alergam înfierbântată prin viaţă, beată de atâta frumuseţe, beată de cuvinte şi trăiri intense, uitând că după câte un colţ umbrit pândeau tristeţea, şi frigul, şi durerea. Eram invincibilă, neînfricată şi plină de energie. Vedeam deasupra capului astrul solar ce-mi încălzea poteca pe care umblam, dar nu-mi dădeam seama că apropierea de el îmi putea provoca arsuri grave, poate de nevindecat.

Umblam prin viaţă însoţindu-mă cu oameni nu mereu potriviţi, nu mereu bine intenţionaţi, nu mereu prieteni. Umblam prin viaţă când desculţă, când cu picioarele băgate în pantofi cu toc înalt, pentru a vedea lumea de sus şi a le arăta tuturor cât de bine mă pot echilibra. Dar nu puteam. Fiecare val mă răsturna, fiecare furtună mă trântea la pământ. Atunci aruncam pantofii din picioare şi umblam iar desculţă, nepăsătoare la cioburile care mă tăiau, la pietricelele care se înfigeau adânc în perniţa moale a tălpii.

Nu aveam o ţintă, nu aveam un traseu prestabilit, nu alergam după nici un tren. Eram un fluture ce zbura spre lumină, chiar şi cu riscul de a-şi arde aripile la vreo lampă. Eram o pasăre ce zbura spre înalt, chiar şi cu riscul de a întâlni uliul. Eram puiul ce iese singur din vizuină, fără să ştie ce îl aşteaptă în spatele dâmbului de pământ, fără să asculte sfaturile celor din jur. Eram focul spre care veneau toate vietăţile să se încălzească, eram mierea ce atrăgea muştele, eram curajul ce le dădea şi altora curaj.

Nu ştiam că în tot acest timp mă căuta EL, gândul cel de pe urmă, gândul înţelept, deghizat sub forma unei picături de ploaie. Venea în acelaşi timp cu fraţii lui vitregi, picăturile calde ale ploii de vară, dar nu reuşea să mă atingă. Era mereu împiedicat de ceilalţi. Cădea lângă mine, îmi atingea picioarele goale, dar nu putea urca până acolo unde i-ar fi fost locul. La fiecare nouă ploaie a vieţii, EL cobora din cer grăbit, încercând să nu se amestece cu gândurile linguşitoare.

M-a prins într-o zi descoperită şi m-a lovit cu putere peste umăr, făcându-mă să îmi intorc privirea spre trecut. Era cea mai rece picătură de ploaie care îmi atinsese vreodată trupul şi mintea… Nu mai simţisem atâta răceală, deşi multe ploi mă plouaseră până atunci. M-a silit să ascult, să retrăiesc momentele irosite, să revăd anii pierduţi cu alergarea bezmetică spre falsa lumină a vieţii. M-a obligat să promit că voi căuta adevăratele valori ale vieţii, că nu voi mai irosi nimic din ceea ce am primit.

Am promis, aşa cum sperase EL, gândul cel de pe urmă. Am crezut atunci în promisiune, dar nu mi-am putut ţine cuvântul. În mine, aşa cum spune Nichita, sunt

“Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,

două culori ce nu s-au văzut niciodată,

una foarte de jos, întoarsă spre pământ,

una foarte de sus, aproape ruptă

în înfrigurata, neasemuita luptă

a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.”

Ştiu… şi totuşi irosesc. Irosesc gânduri, irosesc clipe, irosesc viaţa!

Comments
  • Cuvânta August 26, 2013 at 6:22 am

    Un text plin de energie, Vienela. Vad de multe ori dincolo de cuvintele blande o luptatoare energica.

  • psi August 26, 2013 at 12:58 pm

    nu m-ai convins că ai irosi ceva, cel mult că ai dărui! în felul tău… şi mulţumesc pentru asta. 🙂

  • Adriana August 26, 2013 at 1:22 pm

    Nu ştiu de cand scrii pentru duzină şi psiluneală, dar se vede şi gândul cel de pe urmă…din scrierile blogului tău conceput …nu ştiu sigur când, să tot fie vreo 20 de luni cred; şi gândul tău matur, sigur pe el, uşor literar dar şi prins în realitate. M-ai adus acolo unde cred că toţi putem fi într-o clipă, privind peste umăr, dintr-o parte…doar un pic, restul ..spre înainte. În prima clipă, când am auzit tema, am avut senzaţia…că ar trebui să scriu despre tot. Pentru că irosim atat de multe încât greu ar fi să le enumăr. Tu iubeşti viaţa şi astfel anulează tot ce ţi se pare că iroseşti. Cu mine ar fi mai greu. Niciodată nu am fost o optimistă. Păcat…

  • […] Vienela […]

  • dagatha August 26, 2013 at 2:09 pm

    hm….
    te pune pe gânduri…
    cât irosim din clipele prețioase….

  • Razvan Ianculescu August 26, 2013 at 4:00 pm

    Uau, cata energie in cateva sute de cuvinte. Vienela, cum faci tu mereu si radiezi prin ceea ce scrii…Bravo.
    Gandul acesta cu care ne intalnim cu totii mai devreme sau mai tarziu.
    Foarte frumoasa postare.

  • Vladimir August 26, 2013 at 5:28 pm

    Eu marturisesc ca n-am inteles nimic. Problema e la mine, nu la text! Astept sa vina Rudolph sa comenteze, poate pricep din comentariile lui.

    • Rudolph Aspirant August 26, 2013 at 7:08 pm

      Cred ca e un text cu morala crestina pt ca are imaginea unor talpi insangerate plus niste valuri sau apa oricum, si astea apar si in povestea Micuta Sirena a lui HC Andersen, ale carui povesti adesea contin morala crestina,mai ales, cred eu, si dupa ce a receptat critica d-lui Kierkegaard, un filozof danez critic crestin obscur (insa faimos la nivel mondial prin obscuritate si probabil si pt faptul ca a adresat subiectul anxietatii inainte ca sa il acapareze noua disciplina desprinsa din filozofie la acea vreme, psihologia). Dl Kierkegaard l-a criticat in scris pe dl HC Andersen, scriind in 1838, la cateva luni dupa ce dl HC Andersen publicase povestea Mica Sirena, (desi in acel text Kierkegaard nu s-a referit direct la acea poveste, ci la alta despre un Scripcar), dar in fine dl Kierkegaard a scris ca dl-ui HC Andersen ii lipseste o perspectiva unitara asupra lumii si vietii, si a mai scris ca indivizii nu trebuie doar sa traiasca diverse experiente in mod pasiv, ci trebuie sa isi transforme viata. Iar dl HC Andersen dupa aia a schimbat sfarsitul povestii Micii Sirene, ca dansul scrisese in prima versiune publicata in 1837 ca micut sirena a decedat la sfarsitul povestii si gata, fara nici un happy end, mai ales ca deja se ranise pe talpi mergand pe plaja, dupa ce isi dorise sa capete picioare de om, zau, se chinuise si tot degeaba, si atunci s-au suparat toti pe dl Andersen,mai ales jurnalistii dar si publicul larg cititor, nu numai dl Kierkegaard, si l-au fortat sa scrie o alta versiune, iar dl Andersen a inventat o chestie acolo cu niste spirite ale aerului, ceva asa ca sa satisfaca si capra si varza, adica nu putea sa zica totusi ca se va duce in Rai, pt ca ea nu era om, dar trebuia sa se duca undeva asa frumos, alaturi de copii aerului, pe niste norisori asa.

      Si dl Kierkegaard mai argumentase in eseul dansului referitor la dl HC Andersen ca orice scriitor de fictiune trebuie sa aiba o viziune asa unitara si coerenta asupra vietii, si il mai deranja ff tare ca i se parea ca dl HC Andersen zicea ca pasivitatea poate fi un semn de geniu…ceea ce,ma rog, nu e asa de gresit daca ne gandim la filmul Being There cu dl Peter Sellers, in care un gradinar cu IQ redus si comportament extraordinar de pasiv creeaza in lumea din jurul lui impresia ca este un om deosebit de profund,ba chiar si extrordinar de bun de expert consultant pt leadershipul politic guvernamental.

      Dupa care, dl HC Andersen a scris o poveste numita Galosii Destinului, in care il caricaturiza pe dl Kierkegaard ca fiind un soi de papagal,care nu stie sa rosteasca decat o singura propozitie, “Hai sa facem ceva, hai sa fim oameni.”

      Insa in 1848 si 1849,dl HC Andersen si dl Kierkegaard au facut schimb de cadouri oferindu-si unul altuia cateva carti scrise de ei, plus cu cate o felicitare asa frumoasa, si pana la urma jurnalistii vremii, care erau mai curiosi si mai barfitori decat niste bloggeri de astazi, au tras concluzia ca dansii s-au impacat.

      Cred ca despre aceasta impacare este vorba in povestea lui Vienela.

  • lili3d August 26, 2013 at 7:30 pm

    Atunci când noi știm să nu irosim, apar alții care au grijă să ne țină pe loc sau chiar să ne irosească timp, viață, suflet…
    Într-adevăr se simte energia cuvintelor tale!

  • Andra August 26, 2013 at 8:17 pm

    de multe ori ma regasesc in textele tale. si eu m-am simtit de multe ori pierduta in invalmaseala vietii si de multe ori am refuzat sa privesc in urma, dar oricat de mult am incerca sa fugim, pana la urma consecintele faptelor noastre ne ajung din urma si ne obilga sa le infruntam. dar asa e viata, un sir nesfarsit de momente din care doar invatand cate ceva putem creste.
    multumesc Vienela!

  • mihaela pojogu August 27, 2013 at 10:22 am

    Si irositul asta face parte din viata. Unii il numesc investitie in altceva. Uneori sunt obositoare in a gasi metode de a risipi cat mai putin sau a risipi cu rost cand o chestie se consuma dar ii foloseste si alteia ma declar multumita.

    Fiecare sustrage din textul tau alte si alte sensuri. Ideea comuna e ca ai scris un text grozav de bun!

  • Radu August 27, 2013 at 2:22 pm

    “Ne vom iubi în liniştea dintre furtuni”
    Paul către Chani, citat din Frank Herbert-Dune

  • […] scris psi,  ioana soglu, roxana, Adriana, Cuvanta, Dan, Vienela, Cristian, dagatha, Oglinda lui […]

  • javra August 31, 2013 at 9:33 pm

    Întotdeauna mi-a plăcut faptul că eşti plină de viaţă…

  • zdwub September 4, 2013 at 3:48 pm

    Un articol ce te pune pe ganduri 😕

  • elly weiss September 13, 2013 at 12:28 am

    Vienela, de-ar lovi pe cat mai multi gandul cel de pe urma… Cred ca lumea ar arata cu totul altfel. Mai frumoasa.

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.