Skip to main content

Știa

Pe marea agitată a vieții se legăna, împinsă de furtună, o palidă umbră a celei ce fusese cândva. Mesajul scris pe-o scoarță de copac, bine închis în sticla de rubin, din care pulverizase parfum de tinerețe peste întreaga ei ființă, luase calea apelor sălbatice, în drum spre nicăieri. Știa! Știa că mesajul ei nu va găsi destinatar, că se va pierde printre alte milioane de mesaje rătăcitoare pe apa tulbure a vieții, prin unde ce încrețesc oglinda apei și pielea fină a femeii.

Strigătul ei, închis în sticla călătoare, nu era cu nimic deosebit față de celelalte strigăte. Cui îi păsa de dorurile ei, de neîmpliniri, de speranțe îngropate de-un tăvălug nemilos? Cine să o salveze de ea, de temerile ei, de bătrânețea ce-i bătea puternic în ușă, de pustiul pe care îl simțea tot mai acut? Pribeagă pe marea cea mare a vieții, agățându-se de fiece pai plutitor, cutreiera în lung și în lat, în căutarea pământului ferm.

A știut! Din clipa în care l-a zărit, a știut ce este. Pe o plajă pustie, pe nisipul aspru, undeva la capătul timpului, a văzut cimitirul. Cimitirul speranțelor închise în sticle. Plaja era plină de mesaje venite din ape agitate. Aruncate pe uscat, poticnite în nisipul auriu, degradate de sarea lacrimilor ce alcătuiau marea, abandonate, mesajele încercau să își ascundă literele de soarele arzător al amiezii. Știau! Știau că soarta le era pecetluită, că pentru ele nu exista speranță, nici bucurie… Se prefăceau că nu știu…

mesaj ascuns in sticla, pe nisip

Voi știti că acest text face parte din colecția Gând din cuvânt, frumos așezată pe blogul Irealiei?

Comments
  • Adriana March 2, 2014 at 8:13 am

    Da, ştiam! Dar ce nu ştiam, stă în abordarea ta. Cimitirul mesajelor din sticlă e nisipul auriu al plajelor îndepărtate, zici? Păcat! Mi-ar plăcea să existe rezolvări concrete cu astfel de mesaje, Îmi aminteşte totul de un film ce tare mi-a plăcut!

    • Vienela March 5, 2014 at 8:33 pm

      Ma tem ca acest cimitir chiar exista, ca nu toate sperantele se materializeaza. Mi-ar fi placut sa iti pot spune ca este doar o poveste…

  • O fată March 2, 2014 at 5:04 pm

    eu nu stiam, dar ma bucur ca am aflat.

    • Vienela March 5, 2014 at 8:37 pm

      Si eu ma bucur cand lumea afla ca prin blogosfera mai exista si altceva in afara de certuri si mizerii… 🙂

  • Andra March 2, 2014 at 7:57 pm

    nici eu nu stiam, dar tu stiai ca vreau sa pun si eu un mesaj intr-o sticla si s-o arunc in mare la un moment dat? 😀 da o sticla de sticla, nu un pet tampit 😀

    • Vienela March 5, 2014 at 8:41 pm

      Oho, daca ai stii de cate ori mi-am propus si eu sa arunc o sticla in mare… Poate cu prima ocazie cand ajung pe litoral… 🙂

  • Radu March 3, 2014 at 6:51 am

    După ce am citit ” Toate pânzele sus” am pus şi eu un mesaj într-o sticlă încredinţată mării într-o vacanţă.
    În fiecare zi am încercat şi tot în fiecare zi fratele meu mai mic mi-o aducea triumfător pe seară.
    Deh, de unde să ştiu eu de curenţi! 🙂

    • Vienela March 5, 2014 at 8:42 pm

      Ha, ha, cat de tare e asta! M-ai facut sa rad! Lasa, ca vin intr-o zi la tine si mergem impreuna sa aruncam sticle, intr-un loc de unde curentii sa nu le trimita inapoi… 🙂

  • florentin draganescu March 3, 2014 at 9:14 am

    Nu stiam, dar intru pe blogul respectiv sa citesc postarea…

    • Vienela March 5, 2014 at 8:43 pm

      Acolo gasesti multe scrieri frumoase, ce merita citite cu atentie.

  • Andreea D. March 3, 2014 at 11:40 am

    Zilnic aruncăm mesaje în sticle şi sperăm ca marea să le ducă la mal, iar cineva să le citească şi, eventual să ne salveze. E atât de greu, uneori, să navighezi căci vântul şi briza te poartă altundeva decât ţi-ai dori…e la fel ca în viaţă: ne propunem ceva dar societatea, întâmplările ne duc în cu totul alte direcţii decât n-am dori.
    Mi-a plăcut foarte mult!

    • Vienela March 5, 2014 at 8:45 pm

      Oare la fel de mult pe cat mi-a placut mie comentariul tau?

  • SimonaR March 3, 2014 at 1:59 pm

    Poate că toți ne prefacem la un moment dat că nu știm pentru că nimeni nu poate trăi fără o fărâmă de speranță.

    • Vienela March 5, 2014 at 8:48 pm

      Da, sunt convinsa ca are grija creierul sa ne ascunda adevarul, pentru a ne proteja…

  • Mihaela Dămăceanu March 4, 2014 at 7:25 am

    Vienela, niciodată nu mi-am imaginat un cimitir al mesajelor din sticluţe. Mereu mi-am închipuit că ele ajung la salvator. Da, şi eu cred că nu putem trăi fără speranţă.

    • Vienela March 5, 2014 at 8:49 pm

      Uneori nu apare nici un salvator, sau apare prea tarziu, din pacate… Dar e placut sa ne mintim…

  • Adrian Manea March 4, 2014 at 11:00 am

    Nu ştiam că se va termina aşa trist! Nu ştiam…

    • Vienela March 5, 2014 at 8:49 pm

      Nici eu, cand am inceput sa scriu, nu stiam ca voi termina asa…

  • Adrian Manea March 4, 2014 at 11:02 am

    Spune-mi… unde este acea plajă? Mă voi duce şi voi sparge toate sticlele eşuate, scoţând speranţele din ele!

    • Vienela March 5, 2014 at 8:50 pm

      Ah, daca as putea afla unde se ascunde… As merge cu tine, sa le spargem repede, inainte de a fi prea tarziu.

  • Irealia March 5, 2014 at 7:20 am

    Ultimul paragraf mi-a mers drept la coarda sensibilă. Pot să-l aleg pe el? 🙂

    • Vienela March 5, 2014 at 7:45 am

      Sigur ca da! Poti alege orice doresti… Am ezitat mult intre ele cand le-am bolduit… 🙂

  • Irealia | Ce știa gândul (XII) March 5, 2014 at 10:03 pm

    […] A știut! Din clipa în care l-a zărit, a știut ce este. Pe o plajă pustie, pe nisipul aspru, undeva la capătul timpului, a văzut cimitirul. Cimitirul speranțelor închise în sticle. Plaja era plină de mesaje venite din ape agitate. Aruncate pe uscat, poticnite în nisipul auriu, degradate de sarea lacrimilor ce alcătuiau marea, abandonate, mesajele încercau să își ascundă literele de soarele arzător al amiezii. Știau! Știau că soarta le era pecetluită, că pentru ele nu exista speranță, nici bucurie… Se prefăceau că nu știu… – Vienela – Știa […]

  • Viața | Iubesc Viaţa March 9, 2014 at 6:08 pm

    […] Gând din cuvântul viață. Gânduri ce mă macină tot mai tare de la o vreme, de când am abandonat viața de afară și am ales să trăiesc mai mult virtual. Acum simt nevoia să fug de virtual, să mă reîntorc la viața reală, pe care o iubesc așa cum este, cu bune și rele. Dacă am de ales între cele două tipuri de viață, ambele amestec de alb și negru, de curat și murdar, prefer să aleg ceea ce este palpabil. […]

  • Ce știa gândul (XII) | irealia February 4, 2015 at 5:14 pm

    […] A știut! Din clipa în care l-a zărit, a știut ce este. Pe o plajă pustie, pe nisipul aspru, undeva la capătul timpului, a văzut cimitirul. Cimitirul speranțelor închise în sticle. Plaja era plină de mesaje venite din ape agitate. Aruncate pe uscat, poticnite în nisipul auriu, degradate de sarea lacrimilor ce alcătuiau marea, abandonate, mesajele încercau să își ascundă literele de soarele arzător al amiezii. Știau! Știau că soarta le era pecetluită, că pentru ele nu exista speranță, nici bucurie… Se prefăceau că nu știu… – Vienela – Știa […]

  • O lume paralelă | Iubesc Viaţa December 19, 2015 at 3:15 am

    […] mi-am plâns lacrimile neputinței. Am toate speranțele rătăcite în cimitir. Un cimitir al sticlelor umplute cu visuri și aruncate pe o plajă pustie. Somnul vine doar pentru a mă tortura. Alerg. Talpa îmi alunecă […]

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.