Skip to main content

Semnul din palmă

Cu ochii ieșiți din orbite de dorință, cu glas răgușit, el îmi șoptește în noapte:

-Lasă-mă, numai puțin lasă-mă!

Tac, prea copleșită de lava fierbinte ce stă să erupă. Îl simt cum își strecoară mâna iscoditoare pe mijlocu-mi subțire, simt cum carnea îmi e strânsă între degete aspre, încleștate de poftă trupească. Gem. Mă las moale în voia lui. Atingerile îi sunt de foc. Mă înfierbântă și mă ard. Gem iar, puternic. Sărutul animalic ne aduce sânge pe buze. Nu avem nimic uman în noi. Suntem doar un vălmășag de carne tăvălindu-se pe sub salcâmul bătrân. Pentru o singură clipă mă întreb dacă pădurea știe ce facem. Apoi uit și mușc iar. Înfig unghiile în carne. Urlu.

În timp ce cobor dealul, simt un disconfort în palmă. Pipăi și smulg țepul înfipt în piele.

-Vei fi a mea pe veci, răsună în întuneric vocea lui. Râd, înveselită de idee.

-Și soțul meu ce crezi că va spune? O fi el cam pămpălău, dar sigur nu va permite ca femeia să-i fie tăvălită prin fâneață de puștanii satului.

-De ce trebuie să afle? Pădurea e mare și bună, tăcută. Nimeni nu va ști.

-Nu ne vom mai întâlni. N-am chef să ne vadă vreo babă insomniacă și să dea vestea în tot satul.

L-am ocolit mereu de atunci. Am auzit că a devenit un ciudat, că umblă prin sat fără rost. Beat nu l-am văzut, dar știu că prin dreptul porții mele trece mereu cântând melodii vechi, de dragoste. Când amintirea acelei nopți mă copleșește, urc în pod, acolo unde nimeni nu mă poate vedea. Atunci îl simt, neîmblânzit și aspru. Mă leagă cu zeci de tentacule. Mă îmbată cu parfum alb. Îmi spune povești fantastice despre tineri zei pedepsiți să trăiască în miez de salcâm. Crud supliciu pe ei – să iasă doar noaptea prin sat pentru a căuta ființa cu care să se contopească până la uitarea de sine, până la a deveni androginul din basmele de demult, cu suflet sensibil de uman și piele zgrunțuroasă precum coaja de copac.

-Să nu le plângi de milă. Au parte de clipe magice uneori. Ziua lenevesc legănați de vânt, iar noaptea… Noaptea e numai a lor. Pot adormi întreaga suflare a pământului doar scuturându-și pletele. La picioarele lor cade covor din flori de salcâm. Acolo își culcă iubita. Fiecare dintre ei are una – pe viață.

Uneori îl ascult vrăjită și îmi imaginez că e chiar el tânărul zeu al salcâmului sub care ne-am iubit. Zâmbește misterios. Îmi pipăie semnul din palmă, rămas din noaptea în care m-am dăruit lui. Furnicături ciudate mi se răspândesc prin corp. Ca și cum s-ar deschide o fereastră spre pădure, aud pe neașteptate foșnet de frunze și simt că florile îmi sunt copii, că apa și lumina îmi sunt hrană, că noi doi suntem, împreună, o singură ființă, o arătare din altă lume. Mă scutur înfiorată. Cobor din pod. O amintire din copilărie mă urmărește până jos, treaptă cu treaptă.

Eu și fratele meu, amândoi tăcuți și speriați. Pășim cu grijă pe scândurile din podul nefinisat. Suntem împresurați de sunete mici. Reușim să le identificăm cu ușurință: mersul precaut al pisicuței trezite din somn, foșnetul pe care coroana bătrânului salcâm îl scoate când vântul i se încurcă în crengi, respirația noastră, ușor precipitată de emoția aventurii.
-Luminează puțin aici! Am găsit ceva interesant, îi spun fratelui meu.

Un jurnal. Jurnalul bunicii, femeie văduvă și fostă învățătoare în satul dintre dealuri, cea care m-a trimis la școală și m-a făcut să iubesc pasional cărțile și poveștile din ele.

Ne tăvălim în iarbă ca doi copii – om și câine, într-o veselie fără seamăn. Îmi prinde cu dinții mâneca bluzei. Rotunjesc brațul pe gâtul său și îl răstorn peste o grămăjoară de ciuperci albe. Latră voios. Alergăm iar. Mă opresc brusc la vederea comorii. Așezată pe vine, uitând să mai clipesc, ating crusta întărită. Momentul ar fi de-a dreptul solemn dacă nu mi-ar veni să râd de absurdul situației. Balega asta de vacă e fix ceea ce îmi lipsește pentru a planta pomul. Mă întorc în curte.

Cu genunchii cuibăriți în iarba grasă, fără să-mi pese că intră noroi sub unghii, bag mâna până la cot în groapă. Îmi place atingerea asta moale, rece, lipicioasă. Iau puiul de salcâm, îi aranjez cu grijă rădăcina pe fundul gropii, lăsând amestecul de pământ, apă și balegă să o acopere. Presar deasupra pământ uscat și tasez bine, așa cum m-a învățat tataie, săracul. 

-Scoate porcăria aia de acolo imediat! Salcâm ne trebuie nouă în curte? Știi cât de repede se împuiază ăștia? În câțiva ani vom avea pădure sub geamuri și ne vor muri toți ceilalți pomi. Scoate bățul ăla de acolo! Plantează salcâmi la mă-ta, nu în curte la mine! urlă soacră-mea ca din gură de șarpe.

Plină de draci, prind copăcelul cu o mână, îl smulg din groapă și îl arunc cât colo, în viroagă.

Aici amintirea dispare întotdeauna. E tot ce am reușit cândva să citesc din jurnalul bunicii. Măcar știu cum a apărut păduricea de salcâmi. Rămân singură și tristă în mijlocul casei. De peste drum răsună glasul unui copil:

-Tătaie, a scăpat calul. Vin’ de-l prinde!

Oftez. Mă așez pe marginea patului. Îmi arunc ochii spre oglindă. Mă înseninez văzând că-s încă tânără și frumoasă. Ar trebui să profit de perioada asta. Peste câțiva ani puștanii satului nu se vor mai uita spre mine decât pentru a-mi spune “săru-mâna, țață”. Trec cu mâna stângă prin păr. Îmi stă bine îmbujorată, ciufulită, ușor pierdută în gânduri stranii. Șoptesc versuri auzite parcă într-o altă viață. Versuri scrise de Mircea Micu.

Azi noapte am visat că te iubesc
În somnul meu profund şi nelumesc
Erai chiar lângă pat, foarte aproape
Ca pradă unui fulger printre pleoape,
În nepăsarea liniştii cereşti
Nici nu ştiam prea bine cine eşti
Îţi mai văzusem chipul undeva
Şi ochiul tău prelung ca lacrima,
Mirosul tău de floare l-am simţit
Înfipt în carnea mea ca un cuţit.
Azi noapte am visat că te iubesc
Şi-am plâns în somnul meu nepământesc.

El intră în cameră zâmbind. Mă prinde în brațe și-mi șoptește nimicuri. Simt o ușoară teamă la gândul că am putea fi surprinși. Îl împing. 

-Uneori nu știu dacă ești aievea sau doar o plăsmuire a minții mele. Ce fel de relație e asta, între o femeie în toată firea, măritată, și un tânăr fără căpătâi?

Mă privește cu un amestec de tristețe și nedumerire.

-E cea mai bună relație pe care ai fi putut-o avea de-a lungul existenței tale. Multe femei te-ar invidia, dacă ar afla. Nici măcar nu vei putea înțelege vreodată ce ți-am oferit, cum ți-am schimbat viața atunci când ți-am dăruit inima.

Mă pierd în îmbrățișarea lui. Simt, într-un fel ciudat, că are dreptate. Nu îmi dau seama ce vrea să spună că mi-a oferit, ce are așa special acest tânăr bărbat. Parcă aș trăi într-un vis. Oare el este nepământesc, ori somnul meu?

Bătaia din poartă și glasul câinelui mă trezesc din visare. Mă uit prin perdea. Lenuța, bețiva satului, cu un pachețel în palmele împreunate, așteaptă să ies. Se leagănă de pe un picior pe altul, rușinată ori poate doar nerăbdătoare. Încerc să ghicesc dacă mi-a adus ouă, șuncă sau carne de la untură în schimbul unei litre de țuică. Îl ascund, îi fac semn să nu scoată un sunet, apoi ies din casă. O primesc pe Lenuța în curte și o întreb dacă bea o cafea. Aș schimba vreo două vorbe cu cineva, să-mi treacă emoțiile și să uit de întrebările care îmi frământă mintea.

-Beau, doamnă, cum să nu beau?! Ți-a scos cloșca pui?

-A scos pe naiba să o ia. M-am chinuit degeaba cu ea. Doi pui, Lenuțo, doi pui, atât a fost în stare să scoată.

Lenuța clatină din cap și se așază pe banca de sub boltă. Mă uit la unghiile neîngrijite, murdare, la papucii din plastic, la obrajii supți. Femeia asta e cam de-o seamă cu mine, însă arată bătrână, ofilită. Râde, și-atunci îi văd iar, scârbită, dinții înnegriți de carii.

-Ai auzit ce a pățit tanti Aurica?

Nu așteaptă răspunsul meu. Gura îi turuie fără încetare.

-A mâncat ieri numa’ urzici, că ținea post. Seara, când a vrut să pună pe masă cârnații agățați sub streașina de la bucătărie, nu i-a mai găsit. Pe jos erau frunze de salcâm, doamnă. Acu’, lumea zice că i-a furat mâța, da’ io cred că a fost vreun copil mai șugubăț.

-Sigur nu i-ai luat tu, Lenuțo, să-i dai pe o litră de țuică?

-Io, păcatele mele? Cum să fur io mâncare din curțile altora, doamnă? Io fur numa’ de la soacra-mea, să știi  așa, că nu-mi dă o para chioară pentru toată treaba de i-o fac.

O liniștesc cu greu. Îi dau băutura pentru care a venit și o las să plece. E dependentă. Nu știe sau nu-i pasă. Bea până turbează de furie și atunci se ceartă cu bărbatul, cu soacra, cu copiii, cu lumea din sat. E rea de gură și nu poate fi oprită. Omul ei o mai atinge din când în când. Ea țipă și fuge la maică-sa, peste drum. Bea iar. Bea până adoarme, să uite.

Dar nu toți suntem dependenți de câte ceva? Unii de frumos, alții de urât. Fiindcă au impresia că viața le este urâtă, unii se apucă  de băut, de fumat, de mințit, de furat. Alții colecționează lucruri frumoase ori aleg să viziteze lumea, să vadă tot ceea ce natura și omul zămislesc. Alții scot frumosul chiar din ei, prin picturi, cântece sau poezii. E tot o dependență și asta, așa cum e și dependența mea de medicamente. De nu ar fi durerile care mă țintuiesc la pat și care mă înnebunesc, poate că altfel mi-aș trăi viața. Dar așa, nu pot decât să mă învârt prin ogradă, să depăn amintiri și, uneori, când bărbatul îmi e plecat cu lunile de acasă, să mă iubesc prin pădure cu tânărul meu făuritor de povești și păzitor al gesturilor tandre care mă hrănesc până în profundul inimii, până în adâncul semnului din palmă.

Mă întorc în casa unde el mă așteaptă răbdător. Îmi pun capul pe umărul său. Sorbim amândoi, pe rând, din băutura pe care a preparat-o în lipsa mea. Are un gust cunoscut, pe care nu îl pot identifica, totuși. Aproape că mă îmbată. Suntem cuminți, așa cum numai doi oameni care se cunosc bine și se iubesc de o viață pot fi.

Toropită de calmul situației, de căldură și de lene, ațipesc. Mi se întâmplă des în ultima vreme. În visul din această după-amiază, fetița mea e albă ca floarea de salcâm și la fel de parfumată.

-Mami, ia-mă în brațe. Am visat urât.

-Ce ai visat, copila mea?

-Mami, se făcea că șerpi negri, plini de spini, se strecurau prin pământ până aproape de casa noastră. Veneau tot mai aproape de noi. Erau răi și nouă ne era frică. Ne ascundeam în pături, să nu ne găsească. Dar ei știau unde suntem și se târau încetinel, cu gurile pline de dinți ascuțiți și de bale însângerate. Puteau intra prin pereți, mami. Ajungeau lângă pat. Se întindeau spre mine și tu mă apărai. Le spuneai să nu îmi facă nici un rău, să te ia pe tine.

Îi spun copilei că a fost doar un vis. Încerc să o liniștesc, deși în sinea mea știu care e adevărul. Nu-i visul ei, ci al meu. Un vis înspăimântător! Deschid ochii. Soarele a coborât mult. Pe uliță, larma crește și descrește.

-Doamnă, doamnă, hai până afară, că l-au găsit mort pe-al Mariței din deal! urlă o voce de femeie.

Îmi iau jacheta și trusa. Poate că e doar leșinat, poate mai are o șansă. Ies. Lumea se îndreaptă grăbită către vârf. Merg în urma oamenilor. Sunetul pașilor noștri se aude înfundat. Viroaga pare să adăpostească nu doar copaci și iubiri de o noapte, ci și tot ceea ce satul risipește: culoare, miros, zgomot. Casa Mariței e așa cum o știu de o viață. Peretele din dreapta scorojit, geamurile acoperite de perdele pe care s-a pus praf gros, iarba crescută până în prag. Nea Fănică e întins pe pământ. I-au aprins lumânări. Mirosul mă sufocă. Îmi vine să tușesc. Mă uit spre el și sub piele simt furnicături. Semnul din palmă îmi zvâcnește necontrolat.

Omul e plin de zgârieturi. Lumea crede că a fost atacat și mușcat de gât de vreun animal sălbatic, dihor ori altceva, dar eu știu, știu cu siguranță că numai ramurile salcâmului pot lăsa asemenea urme în piele. Sângele uscat pe piept are forma unei flori. Plânsul îmi e tăcut, ascuns. De ce, de ce a început să atace? Știe oare câtă durere provoacă spinii săi? Trebuie să îi spun că urmele nu dispar niciodată, că nu există vindecare și că durerea persistă chiar și după moarte.

Cobor dealul îngândurată. Aștept înserarea cum nu am așteptat nimic altceva în viață. Îmi iau toporișca. Noaptea s-a lăsat, în sfârșit, peste sat. Dintr-o singură lovitură retez cordonul ombilical, separând puiul bastard de mama ce își înalță crengile negre spre lună. Nu sunt deloc impresionată de jelania lor. Oricum nu are nici o șansă aici, dependent pe veci de seva maică-sii. Mi-au spus mie moșii din sat că puii răsăriți aiurea, pe rădăcina viguroasă a unui pom, nu se înalță suficient și nu rodesc. Numai la oameni se întâmplă ca fetele nemăritate să facă uneori copii ce se hrănesc din pensia bunicilor. Dar prefer sa fiu sigură. Mâine mă voi ocupa și de salcâmul-mamă. Trebuie să smulg din rădăcină orice legătură dintre mine și tânărul meu amant. 

Îngenunchez și scormonesc cu mâinile în pământ. Trag puiul pe margine, să eliberez firavele mustăți cu care e prins. Nu vrea să se desprindă de maică-sa. Unde-i mai bine ca sub talpa caldă a pomului încărcat de sevă hrănitoare? Trag, și trag, și mă simt de parcă aș trăi în povestea cu ridichea. Diferenta e că nu am pe cine chema să mă prindă de mijloc. De fapt, știu eu pe cineva care ar veni imediat. Cu palmele bătătorite mi-ar scrijeli în piele amorul lui de-o noapte, cu dinții ar cresta povești pe gâtu-mi lung.

Parcă mi-ar fi citit gândurile. Într-o clipă a fost lângă mine. Mi-a desfăcut palma și a luat toporișca. A aruncat-o departe, în viroagă. “Nu ai nevoie de asta pentru a mă chema. Aș fi ucis tot satul pentru a te readuce la mine, pentru a te păstra alături o veșnicie. Nu uita că doar împreună putem fi compleți, iubito!”, mi-a susurat la ureche, apoi mi-a atins iar semnul din palmă. Atunci am știut că sunt a lui pe veci. Ne-am strecurat amândoi în miezul fierbinte al copacului. Crengile s-au aplecat până la pământ, ascunzându-ne iubirea păcătoasă. Am zâmbit fericită. Iubitul meu era chiar tânărul zeu al salcâmului. Și dragostea lui era mai presus de orice durere…

 *

Camera e curată, îngrijită, cu pereți proaspăt văruiți și carpete noi întinse pe podea. Pe scaun stă o femeie. Candela pâlpâie într-un colț. Femeia se roagă încetinel, cu lacrimile curgând pe obrazul încrețit de vreme. Din când în când privește spre patul unde, albă ca varul, o tânără zace de prea multă vreme. Are, biata de ea, pumnul încleștat, cu unghiile înfipte în carne, să nu mai simtă durerile năucitoare din interior, dureri pe care nici doctoriile nu le mai pot alina. Bătrâna îi desface din vreme în vreme degetele. Privește semnul rămas în carne și lăcrimează iar de mila ei.

Miroase a medicamente, a boală, a suferință, a sfârșit de primăvară și de viață. Prin fereastra deschisă intră foșnetul frunzelor și parfumul salcâmului în floare, ca pentru a ascunde răul din încăpere. Liniștea e spartă de ușa care se deschide. Se aude vocea unei copile:

-Hai, mamă, deschide gura. Ți-am adus pastilele. Bea puțina apă, mamă. Sau niște supă.

Bătrâna ce veghează la capul muribundei șoptește:

-Las-o, că se stinge. Uită-te cum i s-a înseninat chipul și ce zâmbet frumos are. Nici măcar nu mai delirează. Probabil îi vorbesc îngerii. Nu mai are nevoie de medicamente. Nu mai are nevoie de nimic. Aprinde lumânarea, fato, că scapă imediat de dureri…

Cu acest text am participat la un concurs literar. Nu a fost ceea ce aștepta juriul. Pentru a nu-l (mai) considera timp irosit, am ales să îl public pe blog.

Comments
  • Vero August 22, 2016 at 3:09 pm

    Am citit. Cam repede, e drept.
    Ideea e mişto, dar cred că te-ai grăbit când ai scris. Lipseşte ceva ca să prindă cititorul, textul n-are destulă forţă, destul suflet, e inegal…
    Construcţiile cu infinitivul, “pentru a te păstra” etc, sunt reci, au ceva de literatură tehnică (mă rog, cel puţin după părerea mea), eu una ţi-aş recomanda să foloseşti mai des conjunctivul “să te păstrez”, “să te readuc”. Nici “readuc” nu e cel mai potrivit cuvânt în povestea asta, poate mergea mai bine “să te recapăt”.
    În plus “Iubitul meu era chiar tânărul zeu al salcâmului” – ai spus-o prea brusc, şi poate nici nu trebuia s-o spui direct, s-o laşi doar să se înţeleagă cumva.
    Iar episodul cu beţiva e cam prea lung şi prea amănunţit în comparaţie cu restul – dar aş zice să nu-l scurtezi pe el, să lungeşti alte părţi, mai semnificative.
    O să mai recitesc când o să am mai mult timp, acum am impresia că-mi scapă ceva, însă nu ştiu ce.
    Dar poţi mult mai mult, Vienela. Sigur. Ai pe blog texte mai bune. Şi pe ăsta nu-l abandona aici, încearcă să-l rescrii când o să ai chef. 🙂

    • Vienela September 4, 2016 at 7:34 am

      Citind comentariul tau, imi dau seama ca ai dreptate in tot ceea ce ai subliniat. In mintea mea, textul era clar, limpede. Aveam impresia ca la fel de usor poate fi perceput si de altii. :)))
      Rar, foarte rar ma reintorc la textele scrise pentru a face modificari. Cred ca il voi lasa asa cum este si voi continua sa scriu pe blog alte si alte texte. Tinand cont de sugestiile voastre. :p

  • Petre August 22, 2016 at 3:11 pm

    Asta e … viata merge mai departe … poate incerci si la un concurs de poezie – sau poate intereseaza pe alti cititori:
    http://petredalea.ro/concursul-national-de-poezie-ion-chichere/

    • Vienela September 4, 2016 at 7:35 am

      De multe ori nu imi iese nici proza. Cu poezia e mai greu, mult mai greu. Dar iti multumesc pentru sugestie. 🙂

  • vax- albina August 22, 2016 at 3:38 pm

    Un puzzle pe care nu am reușit să-l reconstitui. Vina e a mea.

    • Vienela September 4, 2016 at 7:36 am

      Nu, nu, e vina mea. In minte totul imi e clar, dar cand vreau sa astern pe foaie, parca nu reusesc de multe ori. 🙂

  • VICTOR ILINA August 22, 2016 at 5:49 pm

    Da, văd că te-am convins noi, cititorii să-ţi publici textul. M-a făcut curios şi l-am citit integral. Mă voi pronunţa după ce-l voi mai reciti. La prima citire mi-a plăcut. Şi nu e locul şi nici dreptul meu să judec. Doar ca să-ţi faci tu o impresie despre cum îţi văd alţii scrierea.

    • Vienela September 4, 2016 at 7:37 am

      Da, asta am vrut si va multumesc tuturor! 🙂

  • silavaracald August 22, 2016 at 7:57 pm

    Bun textul. Foarte bun. O mică observație:
    în fraza ”Trebuie să smulg din rădăcină orice legătură dintre mine și tânărul meu amant.”, în loc de amant poate ar fi mai bine… știu eu… iubit, ibovnic sau un termen mai puțin urban. E doar o părere. 🙂

    • Vienela September 4, 2016 at 7:38 am

      Eh, recitindu-l, imi dau seama ca sunt mai multe nepotriviri. Dar e o lectie din care am mai invatat cate ceva.
      Iti multumesc mult! 🙂

  • Diana August 22, 2016 at 8:08 pm

    Mie-mi plac textele lungi pe blog, deci n-aveam cum sa ratez pe acesta. 🙂 La momentul cand am scris pe FB sa-l publici in foileton nu stiam ca-l publicasei deja, iar cand l-am citit mi-am zis ca nici macar nu-i lung!

    De la (copiez): “E tot o dependență și asta, așa cum e și dependența mea de medicamente. De nu ar fi durerile care mă țintuiesc la pat și care mă înnebunesc, poate că altfel mi-aș trăi viața” am inteles ce se “intampla” – mi s-a parut prea “direct” paragraful (sau nu e asezat unde s-ar potrivi mai bine) si, cumva, a intrerupt ritmul.

    Mie-mi place textul si cred ca de-l mai lucrezi va atinge… misterul. Cred ca de renunti la descrierea “spiritului salcamului” ca fiind unul dintre “pustanii satului” iesi si mai mult din… “prozaic”.

    Imi place cum se deruleaza amintirile impletite cu existenta personajului din “viata imateriala”.
    Nu am talent la scris, nu stiu sa fac analize pe text dar acesta poate deveni exceptional; acum simt ca ii lipseste ceva – nu e tocmai corect “ii lipseste”, ci mai degraba nu se impletesc armonios “materialul” cu “imaterialul”. Sau, poate, am inteles gresit ideea (n-ar fi prima data cand mi se intampla).

    Foarte mult imi plac descrierile: reusesc sa “vad” exact scenele descrise, sa simt trairile…
    Succes!

    P.S. De nu ti-ai fi exprimat dorinta ca cei care citesc sa-si spuna parerea despre text as fi scris simplu, asa cum am simtit la prima citire: imi place tare mult. 🙂 Pentru ca, intr-un fel, m-ai oprit sa citesc doar cu sufletul… am “comentat”. 🙂

    • Vienela September 4, 2016 at 7:40 am

      Nu cred ca as avea rabdare sa il rescriu. Din clipa in care am pus ultimul punct mi-a iesit din minte si gata. 🙂
      Iti multumesc mult de tot! Asta imi doream, sa stiu cum il “simtiti” voi, cei care il cititi. 🙂

    • Vienela September 4, 2016 at 7:41 am

      Multumesc, dar nu, cel putin pentru o vreme… 🙂

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.