Skip to main content

Secția de nefrologie

Stări de rău care nu treceau nici cu ceaiuri, nici cu pastile de durere. O ecografie care îmi băgase spaima în oase. Un diagnostic ciudat, căzut din senin în viața mea liniștită de acum zece ani, și iată-mă internată
de urgență la spitalul judetean din Ploiești, secția de nefrologie. Cum, nefrologie? Termenul îmi era total necunoscut pe atunci, însă numele… numele era oribil, mă ducea mereu cu gândul la necrologie, ceea ce nu era chiar recomandat pentru spiritul meu, după ce tocmai mi se spusese că am un rinichi plin de chisturi (până la urma a fost altceva, dar în acele clipe, înainte de a fi transferată la secția de urologie a altui spital…). 🙂

Prima zi, când a decurs totul bine. Văzându-mă în spital, sub supraveghere medicală, parcă îmi trecuseră durerile. Fiind cea mai zdravănă dintre fetele din salon (eram singura care putea merge), m-am implicat în tot ce a fost nevoie, de la oprirea perfuziilor și până la chemarea asistentelor sau a medicilor. Din a doua zi a început coșmarul. A fost pentru prima dată când faptul că sunt slăbuță s-a dovedit a fi un dezavantaj. Toate fetele slabe din salon au primit câte o colegă de pat, pentru că erau mai mulți bolnavi decât paturi.

Lângă mine a nimerit o doamnă la vreo 60 de ani, cu blocaj renal. Știți cum miroase în secțiile de nefrologie? Știți cum miroase pielea unui om care are blocaj renal? Nu cred că vreți să știți. Prima noapte alături de ea a fost un coșmar. Am coborât de câteva ori din pat, am ieșit afară să fumez, m-am zvârcolit. Nu puteam scăpa de miros. Biata de ea, se tot scuza, de parcă ar fi avut vreo vină pentru situație sau pentru problema medicală cu care se pricopsise.

Se făceau în fiecare zi analize, dar nimeni nu îți spunea nimic. Doctorița era prea grăbită. Poate știți, poate nu, așa că vă spun eu. Orice bolnav internat la secția de nefrologie trebuie să urineze într-un borcan pus la dispoziție de către spital. Un borcan de 800 g, din cel care se găsește umplut cu castraveți murați la magazin. De câteva ori pe zi, doctorița trecea pe acolo, le studia, apoi femeia de serviciu le golea și le așeza înapoi pe rafturi. Erau etichetate cu numele bolnavilor și așezate într-un hol comun (pentru bărbați și femei), la ieșirea din cabinele de wc. Cei mai mulți dintre bolnavi nu știau cum ar trebui să arate chestia din borcan, ca să fie considerată ”normală”. Nu aveai altceva de făcut decât să studiezi și să compari celelalte borcane cu al tău. 🙂

Din a doua zi am început să mă obișnuiesc cu atmosfera și să observ ceea ce îmi scăpase până atunci. Pe coridor, chiar lângă salonul în care eram internată, zi de zi se adunau oameni. Stăteau pe scaune și așteptau să fie chemați în camera vecină. Toți erau alb-galbeni la față, aveau ochii triști și parcă goi. Gârboviți, îmbătrâniți înainte de vreme și sfâșietor de triști mi se păreau acești oameni. Am întrebat ce este cu ei și mi s-a răspuns: erau cei care făceau dializă. Dializă? Ce o mai fi și asta?

Apoi am aflat și viața mea s-a schimbat. O curiozitate morbidă îmi atrăgea privirile spre ei. Teama că m-aș băga precum musca în lapte mă îndepărta. Începusem să îi visez noaptea. Aveam coșmaruri în care mă vedeam pe mine dializată. Răul fusese făcut! Acum știam că există pe pământ oameni care fac dializă. Inocența mea fusese spulberată. Aflasem că în lume trăiesc oameni pentru care fiecare zi este un chin și o luptă!

PS: Povestea următoarelor zile și rezolvarea malformatiei mele congenitale o puteți vedea în articolul Mâna lui a înfăptuit miracolul. Dacă nu aveți răbdare să citiți, vă spun pe scurt că m-am ales cu o nefrectomie dreapta, pe seama căreia glumesc acum, spunând că am pană pe dreapta. De atunci beau cu mare placere ceai verde cu ghimbir si lamaie.

Comments
  • Alina January 26, 2014 at 3:19 pm

    Spitatele noastre sunt pline…de doctori satui de probleme, asistente ciubucarese, exemple precum al tau cu borcanul de urina…o groaza de lucruri primitive…si bolnavi…bolnavi care muncesc o viata intreaga si se lupta sa stea cu fruntea sus, si daca ii loveste ghinionul de a se interna in spital, li se spulbera toata demnitatea, caci nici un pat de persoana nu ne permitem…Pentru noi, cei multi, viata este si va deveni din ce in ce mai grea!

  • Iuliana January 26, 2014 at 3:32 pm

    Of, numai in spitale sa n-ajungi, indiferent de sectie. Borcanul de 800 g l-am cunoscut si eu, tot intr-un spital.
    Noroc ca de cand ma stiu am fost mai rotunjoara si am avut astfel privilegiul de a ramane singura in pat 😀
    Dar totul e bine cand se termina cu bine, si putem glumi si povesti cu umor despre toate, nu-i asa?

  • Diana January 26, 2014 at 3:40 pm

    ohhh spitalul … cred ça nimeni nu-l iubeste … recordul meu à fost de 3 luni … o peritonita urata urata …. grrrr

  • vavaly January 26, 2014 at 5:14 pm

    te ia cu fiori . spitalele romanesti … de nedescris uneori in cuvinte.

  • Ana-Maria January 26, 2014 at 5:29 pm

    Bine ca acum esti in regula si ca poti face haz de necazul ce a trecut.
    Eu am facut practica in spital.Nu tin cu ursul , nu vreau sa neg ca nu exista probleme , insa oamenii merg , in general , la doctor ca la Dumnezeu.Ori doctorul este si el tot om.Este adevarat , exista oameni si oameni 😀 Insa cred ca nestiinta si lipsa de studiu aduc unii medici in punctul in care isi fac studiile pe oameni.Din pacate! 🙁

  • Ileana January 26, 2014 at 6:58 pm

    Scuze, nu stiu ce s-a intamplat 🙂 . Am vrut sa scriu un comentariu dar … a fugit!:) Mi-ai amintit de doctorul care a operat-o pe fiica mea , care are cate un rinichi si jumatate pe fiecare parte . Se intampla in urma cu 30 de ani cand avea doar un an! I-am ramas recunoscatoare doctorului Basca de la Spitaluil Gr. Alexandrescu, pana in ziua de azi. Ai grija de tine ! Nu e de glumit cu rinichii!

  • alexander January 27, 2014 at 10:33 am

    ai citit max blecher, cele trei roamne memorabile? max blecher (numit si kafka al Romaniei) a avut un destin greu, diagnosticat cu o boala crunta, si-a descris experienta intr-o trilogie ravasitoare. oricum, stiu ce inseamna spitalele. chiar zilele astea trec prin asa ceva. pot zice FII TARE! ca si eu sunt

  • Radu January 27, 2014 at 10:56 am

    Brrr, spitale! Am avut două operaţii una de apendicită şi una la genunchi cu care aproape am terminat cariera în atletism! Sper să nu mai ajung pe acolo!

  • Vladimir January 27, 2014 at 6:10 pm

    Pe mine in Romania m-au deranjat paturile spitalelor fiindca erau mult prea scurte. Si scartaiau cumplit. Chiar si cele “moderne”. In plus asistentele alea mai mult nu-s pe acolo decat sunt. Numai chelnerii mai au asa capacitate fantastica de a evita “clientul” 😀

  • Pinky Rainbow January 28, 2014 at 12:46 pm

    Ooof, asa de tare ma marcheaza spitalele…bolnavii… Mi se rupe inima de toata lumea bolnava… 🙁

  • elly weiss February 22, 2014 at 10:52 pm

    Treaba asta cu dializa cred ca de pe la tv am aflat-o prima data dar e mult de atunci. Sora prietenei mele face asa ca stiu si cum este. E groaznic.
    Cat despre spitale…numai de bine. In 2009 si 2010 am stat cu ai mei mai mult prin ele. Au avut doi ani negri… In jur de doua luni adunat. 🙁

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.