Skip to main content

Puterea unui licean

Deşi nu suntem gemene, ba chiar ne despart vreo doi ani, părinţii ne îmbracă la fel. Astăzi avem rochiţe bleu, cu buzunare în lateral şi volănaşe la mâneci şi la poale, ciorăpei albi şi săndăluţe. Este cam răcoare, a plouat toată noaptea, iarba udă ne dă fiori, dar nouă nu ne pasă. Maia ştie că suntem în faţa blocului, dar nu ne va observa lipsa, ocupată fiind să facă mâncare şi ordine prin casă.

Am luat-o pe surioara mea cea mică de mânuţă, le-am chemat pe Lizi şi pe Lore şi ne-am grăbit spre leagănele din apropierea câmpului. Suntem norocoase, băieţii cei mari sunt la şcoală, cu doamnele învăţătoare, aşa că ne hazardăm să traversăm balta imensă formată de ploaia torenţială, pentru a ne juca fără să fim gonite imediat.

Leagănele sunt spaţioase. Ni le împărţim râzând fericite, deşi ciorăpeii ne sunt uzi, Lore a alunecat şi ne-a stropit, sora mea este plină de noroi până şi pe faţă. Cântăm fericite, ne facem vânt să prindem viteză, în timp ce noroiul uscat ne strânge pielea. Soarele s-a ridicat, ne salută cu câteva raze anemice.

Deodata Lizi se opreşte speriată, privind în direcţia blocului nostru. Îi urmăresc privirea şi o văd pe maia, cu nuiaua în mână şi încruntată. S-a terminat distracţia noastră. Nu ne bate niciodată. Dar ne va certa. Ne va spune lui tata. Coborâm din leagăne. Încercăm să traversăm balta. Picioarele se împotmolesc. Ne ţinem de mânuţe. Cădem. Încep să plâng. Suntem pline de pământ şi înfricoşate.

Noroiul este tot mai gros şi nu reuşim să ne eliberăm, iar maia nu se încumetă să vină după noi. Este bătrână şi slabă, nu are putere să ne ridice în braţe. Încerc să mai fac un pas şi cad iar, trăgând-o după mine pe aia mică. Plânge şi se freacă la ochi, îi intră noroi şi plânge mai tare. În sfârşit, prin apropiere trece un băiat cu mapa în mână şi se oferă să ne scoată din încurcătură.

Băiatul ăsta este uriaş, are o forţă imensă. A luat-o pe Romi pe un braţ, pe Lore pe celălalt braţ, din trei paşi a ajuns cu ele pe asfalt. Se intoarce după mine şi după Lizi, după alţi trei paşi ne depune lânga maia, care nu conteneşte cu multumirile şi ne cere să facem acelaşi lucru. Ridic ochii spre el şi îi văd cămaşa plină de noroi, îi văd zâmbetul un pic amuzat şi îndrăznesc să îi zâmbesc timid pentru o clipă.

Aşa am aflat cât de puternici şi de serviabili sunt liceenii. Îmi doresc să devin şi eu licean cândva, să scot copiii din noroi şi să le zâmbesc, încurajându-i.

PS: Maia ne-a dus acasă  şi ne-a băgat în baie, ne-a spălat rochiţele, ne-a lipit cu prenadez săndăluţele rupte, iar tata nu a aflat niciodată, pentru că, orice aţi crede voi, maia ne iubeşte şi ne protejează mereu.

Comments
  • Aniela Deby July 1, 2012 at 3:28 pm

    Frumos gest,oricum:d

    • Vienela July 4, 2012 at 3:30 am

      De-a dreptul impresionant, mai ales pentru un copil de cativa anisori.

  • Radu July 1, 2012 at 3:40 pm

    Ce vremuri ! Oare mai poti vedea asa ceva ?

    • Vienela July 4, 2012 at 3:30 am

      Mai rar, dar sunt convinsa ca se mai pot vedea asemenea gesturi.

  • La Fee July 1, 2012 at 3:46 pm

    ooo, mi-e teama ca asta nu mai poate exista decat intr-o scriere frumoasa ca a ta!

    • Intuneric July 1, 2012 at 3:54 pm

      Mi-e teama ca s-ar putea sa fiu de acord.

      • Vienela July 4, 2012 at 3:35 am

        Intuneric, sa inteleg ca tu nu ai risca sa iti murdaresti camasa pentru niste fetite impotmolite?

    • Vienela July 4, 2012 at 3:34 am

      Multumesc, La Fee. Trebuie sa mai fie asemenea oameni… Chiar nu exista nici unul printre copiii cu care lucrezi?

  • Vladimir July 1, 2012 at 3:52 pm

    Eeeei eu bunicute in viata n-am prins, dar m-am lamurit ca-s fiinte speciale :).
    Altfel, de ce as pesimism? Bineinteles ca e plin de oameni care mai fac genul aste de gesturi. Chiar nu cred ca un barbat normal la cap poate trece indiferent pe langa patru bebeluse plangand si pana la gat in noroi. Eu unul n-as putea. Probabil insa liceanul ar putea tricou negru stil death metal, nu camasa. Vremurile astea… :)). Al meu ar fi cu Star-Wars :)).

    • Vladimir July 1, 2012 at 4:58 pm

      Pardon de greseli, n-am stat sa-l verific 😀

    • Vienela July 4, 2012 at 3:40 am

      Sustin si eu ca mai exista, chiar daca sunt mai rari, chiar daca stau in umbra. Ar fi dezastruos pentru omenire ca pragmatismul sa fie dus la extrem, iar nepasarea sa fie regula de baza.

  • zdwub July 1, 2012 at 4:18 pm

    Frumos gestul facut de el 🙂 nu multi ar actiona la fel

    • Vienela July 4, 2012 at 3:41 am

      Tu ce parere ai, Raluca? Mai exista astfel de oameni?

      • zdwub July 4, 2012 at 12:17 pm

        Din fericire mai exista, dar din pacate foarte putini

  • adelinailiescu July 1, 2012 at 4:29 pm

    Deci voi ati inventat luptele in noroi ? Si cand te-ai facut licean nu ti se pareau mai frumosi studentii ? Si pe urma cipandelii? :))

    • Vienela July 4, 2012 at 3:42 am

      Noi le-am inventat, apoi am trecut la cele in ciocolata. :))
      Tu de unde stii? Mi-ai urmarit ascensiunea? :))

  • Aura Rusu July 1, 2012 at 5:20 pm

    Foarte frumos! Felicitari sincere!!!

  • Sebi July 1, 2012 at 6:57 pm

    Foartee frumos 🙂

  • CARMEN July 1, 2012 at 9:21 pm

    cu cata placere am citit aceste rânduri! cata sensibilitate si delicatete se împleteste aici printre amintiri! Superb pasaj, al copilariei… Cum trec anii!
    Da, eu sunt sigura ca povestea nu este fictiva si mai mult, cred ca si astazi mai exista asemenea liceeni!

    • Vienela July 4, 2012 at 3:47 am

      Povestea este reala si pastrata vie in memorie, probabil special pentru clipa lansarii pe internet.
      Iti multumesc pentru cuvintele frumoase.

  • elly weiss July 2, 2012 at 1:18 am

    Ai sa razi, dar in primul moment nu mi-am dat seama cine era “Maia” sau “maia”… 🙂
    N-am avut norocul ca cresc cu vreo bunica. Eu ii ziceam “măița” bunicii mele materne. Pe cea din partea tatalui meu nu am cunoscut-o.
    Cat despre liceeni…sau ce credeam cand eram copii 🙂 De fapt cred ca habar nu aveam nici macar despre liceu la varsta de cativa ani…ce sa mai spun de liceeni! Dar mi-a placut mult ce credeai tu.
    Ai avut ocazia sa salvezi veun pusti, liceeana fiind? Uite ca mi-am amintit de Andreea Marin cand, intr-o emisiune, a spus “liceeanca”… 😉

    • Vienela July 4, 2012 at 3:49 am

      Probabil nu as fi aflat niciodata daca nu ne spunea maia ca baiatul este licean, Totusi, nu cred ca intelegeam atunci semnificatia cvantului.
      Inca mai salvez pusti, de cate ori am ocazia.
      Andreea Marin… nu am avut niciodata pretentii la ea…:))

  • Alex July 2, 2012 at 7:21 am

    frumos. Te-ai mai gandit sa scrii cartea aceea?

    • Vienela July 4, 2012 at 3:50 am

      Alex, nu scriu nici o carte… Este o diferenta mare intre un articol pe blog si o carte. :))

  • Iulia Kelt July 3, 2012 at 1:37 pm
    • Vienela July 4, 2012 at 3:51 am

      Buna, Iulia. As prefera sa ma platesti direct, as scrie cate articole ai avea nevoie. 😉

  • Vlad July 3, 2012 at 10:16 pm

    Vaai ce m-ai introdus în lumea aia pe care mulţi au pierdut-o 8->. Şi uite că întâmplările neplăcute din trecut sunt acum amintiri de neuitat. Mirific!

    • Vienela July 4, 2012 at 3:53 am

      Dupa o perioada, toate amintirile isi pierd partea dureroasa. Sa nu uiti asta!!!

  • Pishky July 5, 2012 at 5:16 pm

    frumos gest!

    • Vienela October 11, 2012 at 2:27 pm

      Asa este. Ma impresioneaza si pe mine, cand recitesc aceste randuri. 😉

  • Lila şi Bică | Iubesc Viaţa July 27, 2012 at 1:56 pm

    […] bătrânică pe care am întâlnit-o vreodată  se numea Lila. Tanti Lila. Era prietena lui maia. Îmi plăcea să fiu lângă uşă când venea în vizită.  Îmi plăcea mângâierea pe care […]

  • […] invat sa o fac. Andrei Sebastian – Pe cine propuneti pentru interviul urmator ? O propun pe Vienela.Ro, daca este de acord bineinteles. Iti multumesc ca ne-ai oferit acest interviu ! Interviul urmator […]

  • […] când eram însărcinată a murit maia. Avea 84 de ani. Nu a avut răbdare să mai aştepte câteva luni, să îmi vadă băiatul. Dar […]

  • Puţin acră, puţin dulce | Iubesc Viaţa August 19, 2012 at 7:04 am

    […] mâncam gutui, iar mâncarea dulce de gutui pe care o prepara maia îmi întorcea stomacul pe dos, îmi dădea aceeaşi senzaţie pe care am avut-o mai târziu […]

  • […] cu un salariu  mare. Dacă iau în calcul faptul că lucra şi mama mea pe un salariu bunicel, iar maia avea o pensie onorabilă, pot spune că ne intrau bănuţi suficienţi în […]

  • Oameni şi idei | Iubesc Viaţa September 18, 2012 at 5:27 am

    […] legate cu funde, inspirate după fustele de balerine şi cămăşile de noapte pe care le purta mamaie(cred ) ). Nu vă pot arăta decât ce aveam eu în calculator. Sunt curioasă dacă vouă vă […]

  • Cu acuarelele din dotare | Iubesc Viaţa October 11, 2012 at 2:41 pm

    […] povestea mama când eram copil despre o farsă care le-a fost făcută bunicii mele şi prietenelor ei de către nenea Bică. Să o luăm băbeşte. Mama şi prietena ei, copile de […]

  • Când este deprimat, muşcă | Iubesc Viaţa October 17, 2012 at 3:22 pm

    […] in dar. Cel mai valoros i se părea furoul vechi, cu danteluţele lui roz, din care putea face rochiţe cu volănaşe, voaluri de mireasă, pantaloni eleganţi şi fundiţe de prins în […]

  • […] acasă ne aştepta “apărătorul absolut al dreptăţii”, maia, care nu putea concepe faptul că am lăsat o familie fără ulei, că nişte oameni necunoscuţi […]

  • […] netezime. Unchiul meu îi făcuse un pătuț din fier forjat, cu o bogată dantelărie, peste care maia pusese un mileu din macrame. Tata se implicase și el. Îi oferise o etichetă frumos scrisă cu […]

  • Oglinda sau aparatul foto? | Iubesc Viaţa October 12, 2014 at 6:18 am

    […] cel mai mult am zâmbit. Îmi place să zâmbesc şi oamenilor le face plăcere să li se zâmbească. Pe mine chiar mă bucură şi mă amuză multe lucruri pe lumea asta, aşa că nu îmi cenzurez […]

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.