Stăteam ascunsă sub masă, printre picioarele unor oameni gălăgioşi. Pe unii îi cunoşteam, erau colegii tatălui meu, pe alţii îi vedeam pentru prima dată. În jurul meu mirosea puternic a mâncare şi alcool. Nu ştiu dacă localul chiar era slab luminat sau dacă am rămas cu această impresie din cauza fumului de ţigară şi a feţei de masă ce îmi umbrea adăpostul. Urmăream cu atenţie cum fibra lemnului din care erau lucrate scaunele urca şerpuit, cum pietricele din mozaicul podelei îşi trăiau viaţa veşnică încrustate în cimentul rece, cum pe o anemică rază de soare dansau mii de particule de praf, cum şiretul unuia dintre pantofii de sub masă tresarea în ritmul respiraţiei mele.
Atunci a apărut nea Radu. Masiv, cu burta mare, cu o vestă maro descheiată, cu vocea puternică, dar blajină. Mi-a dăruit un zâmbet sincer şi ceva dulce. Nu ştiu dacă era ciocolată, bomboană sau altceva. Am reţinut doar strălucirea ochilor săi şi blândeţea cu care îmi vorbea. Omul acela mă iubea. Îmi confirmau acest lucru fiecare literă pe care o rostea, fiecare adâncitură a chipului său ridat şi fiecare gest pe care îl făcea. Ştiam că mi-ar fi dat orice, chiar şi coarnele de cerb ce împodobeau arcada cârciumii sale, dacă le-aş fi cerut. L-am prins de mână şi l-am întrebat dacă este prietenul meu. Ochii îi înotau în lacrimi când a rostit magicul DA.
Este prima mea amintire. Prima amintire pe care o am despre mine. Nici măcar nu sunt convinsă că este amintirea mea. Aveam doar doi ani. Aş fi putut păstra toate cele de mai sus în memorie? Nu cumva mi le-am imaginat ascultând poveştile părinţilor mei? Oare aşa arăta cârciuma sau chiar nea Radu? Până la urmă, are vreo importanţă? Îmi place să cred că nu. Prefer să îmi spun că aceasta este prima mea amintire, poate pentru că niciodată nu l-am revăzut pe nea Radu din Alexeni, poate pentru că scena încă este proaspată în mintea mea, poate pentru că îmi este tare dragă…
Ce frumos, eu imi amintesc ca ma urcam pe masa si luam cate ceva din fiecare farfurie, nu conta daca e musafir sau nu, si cum de fiecare data cand zicea tata o prostie eu o repetam :)
Ha, ha, asta imi aminteste de o petrecere data de parintii mei, cand eu aveam vreo patru ani si sora mea vreo doi. Cat au iesit ei sa conduca musafirii, noi am golit tot ce ramasese prin pahare. Iti dai seama in ce stare ne-au gasit… :)))
Prima mea amintire este de pe la 3 ani. Atunci am început să vorbesc. Mi-a spus mami că știam tot, doar că nu voiam să vorbesc și pace! Numai atunci când m-am pierdut în bâlci de ai mei, am realizat că trebuie să mă dau de gol, să spun tot ce știam deja de ceva timp: numele părinților, ai fraților, adresa (!) și cu cine venisem acolo. Îmi aduc aminte și acum momentul în care erau toți strânși în jurul meu întrebându-mă tot felul de chestii, numai așa, de dragul meu și a vorbirii mele care se lăsase, pesemne, mult așteptată. :D
Ce coincidenta! Sora mea a inceput sa vorbeasca asa, dupa ce s-a ratacit intr-o zi de mama.
Eu imi amintesc faptul ca la 2 ani, il pandeam pe tatal meu care juca sah si table cu vecinii galagiosi, pe mamica mea, care era croitoreasa, ma furisam pe langa ei, fugeam in strada si de acolo la 3 case era gradinita de copii si ” tovarasa educatoare ” se trezea cu mine direct in milocul clasei, cerand culori sa desenez, hahahaaaaaaa !
Hi, hi, se pare ca astazi mi-e dor de sora mea. Reusesc sa fac asocieri cu ea la fiecare comentariu; de data aceasta la ea a fost invers: fugea de la cresa si ne trezeam ca ciocanea la usa. :))
Eu tin minte de pe la 4 ani. Eram in curte la bunica si stateam sub un copac, un visin, (desi nu stiam cum se numeste si nu cred ca avea fructe in el ca era toamna), plus habar nu aveam ce faceam sau la ce ma gandeam, doar stateam asa in picioare si probabil pazeam copacul motaind asa ca Praslea din Tinerete fara batranete… (desi nu aveam tepuse sub barbie ca sa nu adorm plus nu era urma de mar de aur pe undeva, insa precis aveam o misiune de paznic asa ca Praslea. Si deodata a aparut mama venind de la serviciu cf agenda de lucru a zilei. Zambea si avea in mana o punga de hartie si mi-a zis, “ghici ce ti-am adus cadou !” Si eu am asteptat sa vad ce e, desi punga aia nu parea deosebit de eleganta asa ca ambalaj, insa mi-am dat seama ca e cazul sa fiu social politicos plus desigur nu doream sa stric atmosfera de care mama parea ca se bucura asa de mult. “Prune !”, a exclamat mama vesela. Si atunci m-am uitat si eu sa vad cum arata si cum le-am vazut mi-am dat seama ca trebuie sa fiu prudent si m-am intrebat daca nu cumva trebuiau spalate, (ca aveam fix si pe atuncea cu igiena publica si cu spalatul pe maini si a fructelor si legumelor proaspete inainte de consum). Si m-am mirat chiar ca mama nu dadea tonul referitor la spalat sub jet puternic de apa, ba chiar mi-a intins asa o pruna in mod total spontan dupa ce a sters-o superficial cu un servetel. Insa mi-am zis ca daca mama zice ca e ok, atunci va fi ok si pt mine. (Mama mea a incercat tot timpul cat am fost copil sa imi arate ca e ok sa fii si spontan asa din cand in cand, chiar sa si dansezi pe muzica uneori, desigur in conditii in prealabil verificate si securizate, plus cu persoane carora li s-a dat deja background check, insa eu ma lasam convins oricum ff greu…eram mai catolic decat Papa in legatura cu acest fel de chestii frivole si potential riscante). Insa am muscat…si peste ce am dat ? Un viermisor ! Am simtit ca am intrat intr-o criza diplomatica de enorme proportii…cum sa ii comunic eu lui mama ca pruna pe care o alesese ea special pt mine plus cadou nu era corespunzatoare ? Am ales pana la urma o maniera cabotina pt a sublinia ca nemultumirea si critica mea NU sunt indreptate cumva la persoana, ci la situatia de context, la hazard ! Am facut un gest exagerat dramatic asa ca marii actori de pe vremuri, in stil asa ca Lawrence Olivier, Sarah Bernhardt, etc, am intins mana cu pruna drept dovada si am rostit declamativ oratoric parca erand martori din public, (desi publicul era doar mama), “Uiteee….ceee eee
aiceaaaa…!…un viermeee…!”, insa m-am straduit sa ma uit totusi duios-gales, NU dezamagit, la mama ca nu cumva sa creada din greseala ca intrasem in rolul lui Iuliu Cezar si as fi acuzat-o pe ea ca ar fi Brutus, ci sa vada ca eu eram totusi in rolul lui Romeo care totusi parca nu dorise sa il ucida pe Tibalt in mod expres, ci soarta sau altii trebuiau sa fie de vina…cand l-a vazut mama pe Tibalt s-a incruntat si a luat pruna cu el cu tot, ba l-a mai si certat si l-a aruncat cat colo cu pruna in care era cu tot…si mi-a zis ca nu era cazul sa ma agit asa de tare ca totusi nu era caz de tragedie si imi da ea imediat alta pruna numita Julieta pe loc, daca vreau desigur, ca nu e obligatoriu sa o inghit si pe aia…eu nu am mai vrut, desigur, insa si acum tin minte anxietatea aia legata de cum sa fiu eu Out asa fata de mama, cu sentimentele si descoperiririle mele despre ce pruna mi-a fost adusa cadou de hazard, chiar daca mama s-a straduit mereu din prima sa ma asigure ca nu e o tragedie si in nici un caz nu trebuie sa ma simt vinovat fata de ea, ca doar nu e ea raspunzatoare, ci hazardul, mama Natura…zau, mama mea mereu era ff realista…eu eram ala cel nevricos care-mi faceam probleme despre ce o sa zica mama sau altii…la fel a fost si cu Out ulterior in public…eu eram ala total stressat si-mi faceam scenarii de cum sa ma declar, mai lacrimogen-dramatic, mai serios-doct, etc ! Dar mama si bunica stiau despre mine, chiar si tata si bunicul de ani de zile…erau de mult antrenati sa-mi zica sa nu mai iau chestiile asa de in tragic si serios !
Asta e prima mea amintire…anxietatea de a-l gasi pe Tibalt tocmai in pruna din mana mea, plus cum sa-i spun lui mama un adevar despre aceasta situatie, ca nu cumva sa creada ea ca dau cumva vina pe ea…insa ea mi-a spus mereu de n-spe ori ca nu e cazul sa ma simt anxios sau vinovat si ca ei niciodata nu i-ar fi trecut prin cap sa se simta raspunzatoare de chestii in legatura cu care in mod real nu avea nici o vina, sau sa mai si creada ca eu as da cumva vina pe ea, cand ea e sigura ca o iubeam si o acceptam asa cum este si ea pe mine la fel. Si de fapt si tata la fel, chiar daca el nu apare in acea prima amintire. Ei au fost mereu la unison in ceea ce ma priveste pe mine.
Ha, ha… Eu am fost si inca mai sunt obsedata de prune. As fi in stare sa le spal cu buretele, numai sa dispara chestia aia care le albeste… :))) Sigur, uit intotdeauna de obsesie cand mananc prima pruna din fiecare an. :D
Prima mea amintire e tot de la doi ani, într-o livadă cu pruni în inima Ardealului. :-) Mă chinuiam să car o găleată în râsetele „neamurilor” ;-)
Legat de Ardeal, am o amintire (de aceasta data sunt sigura ca e amintirea mea) cu un var din Satu-Mare, care mi-a facut cadou haina lui de blana. :)
Prima amintire la mine datează tot cam de pe la doi ani! Eram îmbrăcat într-un costumaş de culoare deschisă şi am luat în braţe un stâlp de lemn ce tocmai fusese dat cu substanţă din aia neagră, de ignifugare. Care evident nu se uscase!
Ha, ha, imi imaginez scena si zambesc. Eu am patit-o in adolescenta. :))))
Ce frumos! Prima mea amintire e legată de prima dată când am vorbit la telefon :)) Tot vreo 2 ani aveam și am fost la poștă cu tata s-o sunăm pe mătușa să-i spunem că am o surioară și tata mi-a dat mie receptorul :)) și chiar țin minte chestia asta că doar am fost tare mândră de mine!
Sunt convinsa ca asa ceva e greu de uitat. Noi am avut primul telefon cand implinisem deja 6 ani, eram “mare”. :)))
Frumos descrisă…m-ai făcut să scotocesc printre amintiri… Și am ceva dar nu stiu care este prima, sau cea mai veche…Poate când am dereglat televizorul în timp ce tata dormea ca a lucrat de noapte…
Mi-ai amintit de sora mea, care visa sa devina cantareata. S-a bagat in spatele televizorului, sperand sa apara pe ecran. Din pacate, a reusit sa il darame peste ea. Din fericire, nimeni nu a avut de suferit serios, in afara de mine si de bunica, atunci cand am incercat sa eliberam “fiara” de sub fiare. :)))