Skip to main content

Poarta soarelui

Te văd cum dai din coate pentru a mai înainta un pas, te văd cum înalți capul pentru a mai fura o rază din soarele ce strălucește pentru toți, te văd cum împletești coroane de lauri și ți le așezi pe fruntea deja transpirată de efort. Mă uimește întotdeauna dorința ta de a urca deasupra celorlalți, de a te stabili dincolo de poartă, în zona destinată celor puțini, aleși pe sprânceană. Oare cum vă-nțelegeți între voi? Curiozitatea mă îndeamnă să îți urmăresc, pe furiș, înaintarea. Te văd trecând pragul. Soarele te scaldă în lumina-i blândă, caldă. Frunzele de laur strălucesc așa cum doar aurele o mai fac pe coroanele pictate ale sfinților.

Trebuie să fie plăcut acolo. Uite, văd ființe care îți seamănă. Dau și ele din coate. Uneori te lovesc la ficat, dar ție nu îți pasă. Vrei la soare, vrei să îți petreci timpul în lumină, pe scena verde a vieții. Rămasă în umbră, mă îngălbenesc de invidie. Cât trebuie să fie de cald și de înmiresmat dincolo de poartă! Îmi cunosc slăbiciunile, știu bine că nu am destulă ambiție, că mi-e jenă să dau din coate, că-s mult prea leneșă uneori. Înghit în sec și-mi mai arunc o pelerină peste umeri, căci la umbră nu-i întotdeauna confortabil.

Strecor o altă privire prin poarta care duce către raiul însorit. Îți văd rânjetul arogant pe chip. Te-ai realizat, ești departe de pleavă. Umbrele reci nu te mai ating. Dar ce-mi văd ochii? Deodată te albești, te clatini pe picioare, dai din mâini ca și cum ai încerca să te agăți de ceva și… cazi, cazi pe pământul cald. Iarba îți învelește trupul lovit de insolație. Gândaci de tot felul ți se urcă pe picioare, îți mângâie cu antenele mâinile hrăpărețe, te pipăie și te adulmecă. Respiri greu, tot mai greu. Închizi ochii oricum orbiți de prea mult soare.

Închid și eu poarta. M-am lecuit, chiar nu vreau să stau acolo unde-i cald și bine… până la miezul zilei, când nu mai e.

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.