Skip to main content

Pat cu sute de portocale

Şase copii crescuţi fără tatăl care murise în al doilea război mondial. Şase fraţi crescuţi cu greu într-un sat din judeţul Satu-Mare, la Terebeşti, un loc unde eu nu am călcat niciodată. Unul dintre aceşti şase fraţi a fost tatăl meu. Despre el am mai vorbit şi voi mai vorbi. Dar despre Traian nu am pomenit încă şi vreau să o fac, pentru că a fost unchiul pe care l-am iubit cel mai mult.

A murit acum vreo 15 ani, dar nu ştiu cu exactitate când, pentru că nu m-a anunţat nimeni. Nici nu prea avea cine, pentru că era divorţat, una dintre fete, Olimpia, este plecată de 20 de ani în America, iar despre celelalte două verişoare nu ştiu nimic, după cum nici ele nu ştiu pe unde sunt eu.

Traian. Sărbătorile copilăriei mele începeau cu acest nume, cu acest OM, cu fratele mai mic al tatălui meu. Avea un ARO verde, cu care venea din Satu-Mare până în Ploieşti, doar ca să ne umple balconul de lădiţe cu căpşuni sau caise, doar pentru a ne aduce o valiză de Delikat, care pe atunci nu se găsea nicăieri în zona noastră. La sfârşit de an îl aducea pe măria-sa porcul, gata preparat după datina ardelenească, cu slană, cârnaţi şi tobă în sânge, cu multă carne afumată bine…

Dacă pe unchiul Loţi mi-l amintesc ca fiind unchiul cu făina, pe Traian îl revăd râzând la capul patului în care mă zvârcoleam în somn, încercând să scap de cocoloaşele pe care dormeam. Îmi umpluse patul cu portocale, dormeam pe sute de portocale, pe vremea lui Ceauşescu, când alţii nu vedeau nici coji de portocale.

După ce a divorţat de Iulica, când două dintre fete erau deja mari, iar cea mică stătea la mamă, Traian s-a mutat la noi, în Ploieşti. Aşa l-am cunoscut mai bine, aşa i-am apreciat dărnicia exagerată, aşa l-am văzut râzând mereu, glumind tot timpul. Nu se plictisea niciodată de joacă, de jocuri, de plimbări şi de şotii.

O singură dată l-am văzut nervos, când s-a certat cu tata. Aveau ei o mătuşă stabilită în America, mătuşa Rakolta, care tot insista să mergem toţi acolo. Tatăl meu îşi făcuse un rost aici, lucra în cadrul armatei, deci clar nu putea să plece. Dar Traian era liber şi tata nu îi dădea voie, pentru că risca să îşi piardă serviciul. De dragul lui, de dragul nostru, Traian a rămas în ţară până la revoluţie. Apoi a plecat.

S-a întors când aveam 21 de ani. M-am dus la Carei, unde se stabilise. O lună de zile am stat alături de el, am vorbit mult, mi-a umplut o geantă de voiaj cu cadouri, ne-am distrat râzând de toate nimicurile, s-a certat cu vânzătoarele care nu îmi dădeau ţigări pentru că nu ştiam să le cer în ungureşte… :))

Nu l-am mai văzut de atunci, nu am fost la înmormântarea lui, nu ştiu nimic de scumpa mea Lia, nici de Lenuţa, iar pe Adriana, cea mai mică dintre fetele lui, nu am văzut-o decât în poze. Recitesc ceea ce am scris şi îmi dau seama că nu l-am descris destul de bine, nu am spus cât de mult l-am iubit.

Dar nu îl voi uita nicicând.

Comments
  • CostinC.info August 18, 2012 at 3:04 pm

    Ce amintiri frumoase! Ce unchi de milioane! 🙂 Frumos articol, frumos povestit! 🙂

    • Vienela August 19, 2012 at 12:05 pm

      Multumesc. Esti dragut. Intr-adevar, am avut un unchi de milioane. :))

  • OchiiVerzi August 18, 2012 at 4:35 pm

    Din pacate pe mine acest articol m-a intristat, mi-a adus aminte de cineva.
    Inteleg, din ceea ce ai scris, relatia ta cu Traian. Ma regasesc in cele de mai sus, imi amintesc si eu de cineva si cred ca e una din putinele dati in care as vrea sa dau timpul inapoi sa repar ceva.

    • Vienela August 19, 2012 at 12:06 pm

      Ma intristezi si pe mine. Este pea tarziu sa repari?

  • Rudolph Aspirant August 18, 2012 at 4:39 pm

    Recomandare de film artistic in lb franceza in regia d-lui Alain Resnais, (care a mai regizat, printre altele, si filmul oarecum obscur, insa se pare apreciat de mama mea, care mi-a spus o data mai de mult ca ei i-a placut ff mult, probabil din cauza costumelor d-nei Delphine Seyrig create de Chanel, Ultimul An la Marienbad), despre relatiile sociale dintre oameni, dintr-o perspectiva a biologiei evolutionare, Unchiul meu din America, Cu dl Gerard Depardieu, si d-na Nicole Garcia, prezentat aici integral pt cine ar putea fi interesat, (pe eu nu l-am vazut, deci habar nu am daca e interesant, si/sau placut, insa auzisem de titlul lui),

    • Vienela August 19, 2012 at 12:18 pm

      Cred ca este mai vechi decat mine filmul asta, dar s-ar putea sa fie interesant. Daca m-as misca repede cu raspunsul la comentarii, poate as reusi sa il vad inainte de a se intoarce Ionut de pe Jepi.
      Cand eram copii radeam de mama, ca avea nostalgia filmelor vazute in tinerete. S-a intors roata si baiatul meu ma cam ia peste picior cand pomenesc de filme mai vechi. :))

  • Minnie August 18, 2012 at 7:31 pm

    Ce rea poate fii viata asta cu noi! Acum îi avem pe cei dragi langa noi, acum dispar de parca nu au fost nici-o data…. Aceste amintiri ne raman în suflet, cred ca asta este cel mai frumos bagaj sufletesc pe care îl luam cu noi!
    Seara buna Vienela!

    • Vienela August 19, 2012 at 12:24 pm

      Asta este cursul vietii, nu ne putem opune. Dar nimeni nu ne poate lua amintirile.
      O seara buna si tie! Dupa 24 de ore. :))

  • zdwub August 18, 2012 at 8:13 pm

    Viata nu iarta pe nimeni…la un moment dat trebuie sa iti iei ramas bun (fizic) de la cineva, dar el va ramane mereu in amintiri si in suflet…si se pare ca tu ai multe momente de care sa’ti amintesti cu drag:)

    • Vienela August 19, 2012 at 12:25 pm

      Am redus mult din articol, mi-am dat seama ca as putea scrie dintr-o rasuflare 10 alte articole, doar despre Traian. :))

  • CARMEN August 18, 2012 at 8:15 pm

    “un pat de potrocale”! asa ceva zau ca nu am mai auzit! Mare rasfatata erai! E clar ca unchiul tau te iubea mult si ca a fost om bun si darnic! Pacat ca s-a dus, fara sa va mai vedeti vreodata! Dar… amintirile traisec în sufletul tau si, se spune ca de câte ori pomenim de bine pe unul “dus pe Lumea cealalta” sufletul aceluia se bucura.

    sa ai un weekend tihnit si linistit!

    • Vienela August 19, 2012 at 12:27 pm

      Am avut o copilarie minunata, despre care as putea povesti cativa ani fara oprire. Eram nepoata preferata, ca semanam cu neamul lor. :))
      O seara placuta sa ai, Carmen!

  • pandhora August 18, 2012 at 9:53 pm

    uneori viata ne apropie sau ne tine departe de cei dragi dragi dragi noua…
    sunt sigura ca de acolo de unde e el acum simte toata dragostea pe care intotdeauna i-ai purtat-o…fii impacata!

    • Vienela August 19, 2012 at 12:29 pm

      Sunt impacata intr-un fel, stiu ca nu s-a putut altfel, dar imi este dor de el uneori. Apar amintiri nechemate, le rascolesc pe toate, stau o zi trista, apoi sunt ca noua.

  • Hapi August 19, 2012 at 12:49 pm

    Cred ca fiecare avem un unchi sau o matusa…..the best of 🙂
    Eu pe-al meu nu l-am mai vazut de ani de zile. Locuieste prin Alba si sper ca vreodata cand sunt eu in Cluj sa treaca si el pe-acolo

    • Vienela August 19, 2012 at 4:05 pm

      Ideal ar fi sa te duci tu, ca esti mai tanara. 😛 Si sa o faci pana nu este prea tarziu.
      L-as fi putut vizita mai des pe Traian, dar nu am facut-o si acum imi pare rau.

  • elly weiss August 19, 2012 at 6:45 pm

    N-am avut norocul de asemenea unchi 🙂
    Am avut unchi buni…dar nu-si permiteau asemenea darnicie. Unchiul tau era o minune de om.
    Imi pare rau ca n-ai mai aflat nimic…nici macar cand s-a stins. Pacat. Mi-a placut mult povestea dar putin m-a si intristat…

    • Vienela August 23, 2012 at 3:38 pm

      Si ceilalti unchi ai mei isi prmiteau, dar nu erau darnici si fiind prea departe de noi, ne vedeam si foarte rar.
      Eu evit de obicei sa ma gandesc la faptul ca nu am aflat la timp, sa pot merge la inmormantare. Prefer sa mi-l amintesc vesel si atunci imi trece repede starea de tristete.

  • Cris-Mary August 21, 2012 at 3:36 pm

    Uff , cand ne prinde acest val al amintirilor.. eu de cateva seri sunt asa .. imi aduc aminte de toate momentele din copilarie si adolescenta ..

    • Vienela August 23, 2012 at 3:39 pm

      Nu este chiar rau sa ne amintim, macar din cand in cand, de copilarie, de perioada in care nu aveam nici o grija.

  • […] ce a venit vestea că bărbatul i-a murit în război, s-a lăsat cuprinsă de disperare şi şi-a dorit să moară şi ea. Nu mai avea nici putere să […]

  • Cântecelul salvator | Iubesc Viaţa September 12, 2012 at 3:17 pm

    […] şi jucării. Mama şi tuşa cărau greul, păturile şi mâncarea. Îmi plăcea mult ştrandul din Carei, mi se părea diferit de cele din Ploieşti, oamenii păreau mai veseli, mai prietenoşi, mai […]

  • Mândrie feciorească | Iubesc Viaţa October 6, 2012 at 3:42 pm

    […] Răscolind printre nişte hârtii mai vechi pe care le păstrez ca pe o comoară, am dat de o rugăciune care circula şoptit pe vremea lui Ceauşescu.  […]

  • Adriana July 1, 2013 at 1:08 pm

    E una din poveştile tale care mi.au adus emoţie doar pentru că recunosc dintr-o mie oamenii generoşi mai ales pentru familie. Au un licăr aparte. Un gând bun cu miros de coji de portocale pentru unchiul tău, Vienela. Uite încă o Adriana în viaţa ta! Cu legătură de sânge. Acum, când îţi scriu, ştiu că v-aţi găsit! Minunat!

  • Adriana July 2, 2013 at 4:39 am

    M-a emotionat articolul, cu atat mai mult cu cat vorbesti despre locuri pe care le cunosc: Satu Mare, Carei,… Sa inteleg ca ti-ai regasit verisoarele?

    • Vienela July 2, 2013 at 4:41 am

      De fapt, pentru a respecta intregul adevar, ele m-au gasit pe mine zilele trecute si de atunci simt ca nu mai am astampar. E destul de departe ziua in care ne vom intalni.

  • Traian şi un top 10 | Iubesc Viaţa December 2, 2014 at 9:33 pm

    […] cu cel mai iubit unchi din lume, Traian, cel despre care vă spuneam anul trecut că mi-a făcut pat din portocale şi cu frumoasa lui soţie, mama verişoarelor […]

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.