Skip to main content

Prea multe lepse deodată

“Nu lăsa pe mâine ce poţi face astăzi” este mai actual ca oricând pentru mine.  Cineva(nu am voie să spun cine, deocamdată) s-a gândit că am timp destul să îmi storc minusculul meu creier în căutarea răspunsurilor la o leapşă supercomplexă. Pentru că nu am răspuns la timp, am mai primit-o de la încă trei persoane.

Această leapşă blogosferica are un regulament strict:

1.Postează imaginea Liebster Blog Award
2. Spune 11 lucruri despre tine.
3. Răspunde la întrebările adresate de cel care te-a nominalizat şi formulează un set nou de 11 întrebări pentru cei pe care îi nominalizezi.
4. Nominalizează 11 persoane (+ link) care să realizeze acest tag. Read More

Metode dezgustătoare folosite de sefi

Ultimul job pe care l-am avut m-a epuizat atât fizic, cât şi psihic, sau mai ales psihic. Urăsc să îmi amintesc de acele zile interminabile, în care ajungeam acasă surmenată şi plină de nervi, de acea perioadă în care îmi juram zilnic că îmi voi căuta alt job, mai mult pentru a scapa de sefa aceea groaznica.

Patronii erau destul de tineri şi inteligenţi, aveau pusă la punct o strategie cu ajutorul căreia scoateau castanele din foc fără să se ardă. Erau tot timpul eleganţi şi zâmbitori, aplecau urechea la toate problemele angajaţilor, păreau interesaţi de necazurile acestora. Dacă oamenii aveau neajunsuri materiale, nu ezitau să îi ajute. Atât. Cuceriseră inimile angajaţilor, ale celor care nu vedeau mai departe de acele zâmbete făţarnice, care apăreau şi dispăreau la comandă.

Subordonată doar lor era o doamnă, o “şefă” Read More

Superstitii – preotul aduce ghinion

Exista un grup de fete pe vremea când eram la liceu, multe dintre ele venite din satele învecinate, în care eu mă simţeam în plus; nu aveam nimic de discutat cu ele, mi se păreau chiar puţin cam bleguţe, ca să nu fiu dură şi să spun altfel. Dar erau vesele şi foarte vorbăreţe, iar asta mă atrăgea ca un magnet şi mă făcea să îmi doresc integrarea în grupul lor.

Ce aveau ele deosebit? Aveau superstiţii. Multe. De multe feluri. Credeau în tot felul de semne, iar eu mă simţeam exclusă dintre ele din cauză că nu credeam o boabă din ce spuneau, nu credeam în farmece şi vrăji, nu credeam în miracole, nici în ghinion sau semne prevestitoare. Read More

Când pisica nu-i acasă, copilul isi face blog…

A făcut-o! Sau mi-aţi făcut-o! Mai în glumă, mai în serios, de câteva luni îmi îndemnam băiatul să îsi facă blog, dar întotdeauna respingea vehement ideea,  probabil tocmai din cauza insistenţei mele. Îmi doream să îl văd având alte preocupări la calculator, în afara jocurilor de strategie cu care îsi pierde de obicei timpul. Convingerea mea este că un blog, indiferent cât de simplu ar fi, te trasferă într-o altă lume, îţi oferă altă perspectivă, te ajută să socializezi mai mult, să te cunoşti mai bine şi, de ce nu, să vorbeşti mai bine, să îţi clarifici ideile care îţi bântuie prin cap.

Sper ca blogul pe care şi l-a făcut în această noapte şi pe care a scris un articol, cu dedicaţie spre cei care aseară au comentat aici, să îl scoată din amorţeală, să îi ofere ambiţia de a munci mai mult, de a se perfecţiona. Văd că a preferat să scrie înainte de a avea o temă frumoasă pentru blog, Read More

Singur acasă, la calculator

Nici un joc pornit in calculator, muzica dată la maxim şi o pagină goală “Add New Post” pe Iubesc Viaţa. Ciudat. De obicei nu-mi desprind ochii de pe abilităţile eroilor, din statisticile echipei sau alte “game-ăreli” de genul. Cu câteva zile în urmă am discutat despre cât de mult mă atrage şi pe mine “blogăreala”, propunându-i mamei să mă lase “într-o bună zi” să scriu aici. Îmi place că pot să-mi împărtăşesc ideile despre cum văd eu lumea. Şi că mi se oferă şansa de a îmi exprima  părerile în legătură cu anumite subiecte pe care am impresia că le văd într-un mod unic şi care ar putea atrage atenţia.

Era în criză de timp, fără nimic de postat şi pe punctul de plecare la o întâlnire cu câteva fete (tot blogăriţe din câte ştiu), când şi-a adus aminte de dorinţa mea… Drăguţa de mami s-a hotărât să-mi încredinţeze mie sarcina de a scrie o postare pentru azi, fapt care m-a surprins, ştiind că blogul este “lucrul” ei cel mai de preţ! Toate bune şi frumoase. Eram foarte entuziasmat că mi-a fost “aprobată cererea”. Problema a apărut când a trebuit să îmi aleg un subiect pe tema căruia să scriu… M-am blocat, am început să tremur, să intru în panică. Nu mai eram la fel de sigur pe mine şi mi se părea mult mai greu să-mi expun ideile pe care le-am dezbătut singur şi toate chestiile care au avut loc într-un spaţiu restrâns: În capul meu! Dar deja era prea târziu. Nu puteam să o las baltă, dar nici nu mă simţeam în stare să scriu pe blog atât de repede. Read More

Happy Weekend 18

Trăiască internetul!!! Ieri mi-am revăzut, după 17 ani, un văr de la Moreni, alături de care mi-am petrecut multe vacanţe de vară. Noi ne-am tot mutat,  el s-a stabilit într-un sat de lângă Moreni şi am pierdut legătura. Ne-am regăsit cu ajutorul Facebook-ului şi ieri, exact după ce am scris despre orăşelul în care mi-am petrecut o parte din vacanţe, m-a sunat să îmi spună că este în Ploieşti şi vine spre mine. Sunt fericită!!! Vă doresc să aveţi un weekend la fel de plin şi de fericit ca al meu!!!

Astăzi mă întâlnesc cu Anca Vranceanu şi Ana Q. , mâncăm o îngheţată, apoi dăm o fugă pe la Haotik, să învăţăm câteva secrete despre blogging. Până atunci, să ne înveselim puţin.

Vreţi să ştiţi ce s-a întâmplat cu lingurile îndoite de Cristian Gog în spectacole? Am cercetat şi iată ce am descoperit: Read More

Solemnitate printre hohote de râs

La sfârşitul anului trecut am început să mă documentez despre ikebana, hotărâtă să îmi aranjez şi eu câteva văzuţe. Aceste aranjamente, de o gingăşie incredibilă, atât de simple la prima vedere şi totuşi năucitor de complicate, au fost ridicate la rang de artă întâi în Japonia, apoi în multe alte ţări unde au fost deschise şcoli în care se poate învăţa totul despre ikebana.

Fiind iarnă, mi-a fost destul de greu să găsesc în natură materiale pentru viitoarele mele aranjamente, dar profitam de fiecare ocazie ivită. Eram atât de entuziasmată încât îmi năucisem colegele cu explicaţii.

Ieşind de la servici împreună cu câteva dintre ele, atenţia mi-a fost atrasă de nişte frunze roşii de iederă, care mi s-au părut foarte potrivite pentru ceea ce aveam de gând să fac. În timp ce adunam frunzuliţe, le explicam serioasă colegelor despre această artă japoneză, fără să mă intereseze că fetele erau pe jos de râs.

Atât de tare le-a distrat nebunia mea, încât s-au apucat să jumulească ciulini, iarbă uscată şi să rupă diverse crengi strâmbe, pe care mi le ofereau cu cea mai mare solemnitate, între două hohote de râs. Read More

Mi s-a furat o zi

Terminasem clasa a 8-a, intrasem la liceul dorit şi mă aştepta o vacanţă lungă, pentru care îmi făcusem planuri un an. Dar mama a hotărât să îmi petrec varala o mătuşa de-a ei, la Moreni. Nu m-a deranjat prea tare, pentru că bătrânica avea o gospodărie mare într-un orăşel cu trei blocuri. Întâlneam la tot pasul flori deosebite, vedeam vacile întorcându-se de la păscut, aveam o prietenă de aceeaşi vârstă cu mine şi mai ales găseam fructe din belşug.

Nemulţumirea mea era legată de zgârcenia acestei mătuşi, care nu îmi dădea bani nici de îngheţată măcar(dar mi-a lăsat moştenire 5000 de lei) şi care ascundea într-o cameră zeci, sute de borcane cu dulceaţă zaharisită, preferata mea. Mă servea după-amiaza cu o linguriţă de dulceaţă şi un pahar de apă rece, de parcă eram un musafir de altădată, venit în vizită pentru o jumătate de oră, ca în piesa lui Caragiale.

Am descoperit după câteva zile că avea beciul plin de sticle şi borcane goale. Din acel moment nu am mai dus dorul banilor. La ora 14, când mătuşa îşi făcea somnul de frumuseţe, eu şi Tatiana, prietena mea adolescenta, spălam de zor sticle şi fugeam să le vindem.

Cu banii câştigaţi, mergeam în centru, unde venise un fel de parc de distracţii în miniatură, Read More

Pe cine să dăm vina?

Poate ştiţi, poate nu ştiţi despre fotografia făcută de Kevin Carter, cel care a primit premiul Pulitzer după ce a pozat un copil subnutrit din Sudan, în timp ce părea să fie pândit de un vultur. La un an după acest moment, fotograful s-a sinucis. Le-am arătat şi băieţilor mei fotografia, au fost impresionaţi de mesaj, dar…

Discutând cu soţul meu despre problemele acestor copii care îmi inspiră o imensă milă, am fost surprinsă auzindu-l că nu simte milă pentru nişte oameni mai proşti decât animalele. Pentru copii da, dar pentru părinţii lor deloc. Ne-am tot contrazis vreme de o oră, poate chiar mai mult.

Eu încercam să arunc vina pe europeni, pe americani, pe oricine nu face nimic pentru a-i ajuta, inclusiv pe noi, care ne bălăcim sub duş zilnic, fără să ne pese de amărâţii care mor pentru că nu au o cană de apă . Mihai aducea contraargumente. Într-un final m-a întrebat ca pe un copil de grădiniţă:

-De ce nu migrează ca şi animalele, spre zone propice vieţii? Read More

Sufleţel pentru Gigel

Îl mai ştiţi pe Gigel Frone? Aţi aflat ce mare vedetă a devenit? Am văzut pe youtube un filmuleţ cu noile activităţi ale acestui “personaj”.  Omul a cântat împreună cu Connect-R pe litoral, a apărut la tv alături de Cătălin Crişan, care la sfârşit l-a pupat părinteşte pe frunte. Pentru domnişoarele interesate, un post de radio caută acum un “Sufleţel pentru Gigel”.

Recunosc că m-am distrat când l-am văzut prima dată la “Românii au talent”, părea potrivit acolo, la preselecţii, atât de caraghios în costumul său pitoresc. Dar de aici şi până la a-i dedica emisiuni radio şi tv, până la a-l pune să cânte alături de Cătălin Crişan este o distanţă de la cer la pământ, în opinia mea.

Dacă mai aveam vreun dubiu în privinţa canalelor de televiziune româneşti, acum m-am lămurit pe deplin. Poate că Gigel Frone are voce bună, Read More