Skip to main content

Ochiul furtunii, de Patrick White

Patrick White, unul dintre cei mai cunoscuți scriitori australieni, a primit în anul 1973 premiul Nobel pentru literatură “datorită unei arte narative psihologice și complexe care a introdus un nou continent pe harta literaturii”. Trebuie să recunosc, cu maximă sinceritate, că nu auzisem de el până când am ajuns pe site-ul editurii ALL și am descoperit cartea Ochiul furtunii. La prima vedere părea un volum despre “decăderea umană, relațiile de familie și vârtejurile de dragoste și ură, comedie și tragedie, care le răscolesc…”, o împletitură între evenimente din prezent și povești / amintiri ale trecutului. De la primele pagini mi-am dat seama că Ochiul furtunii e mai mult de atât, cel puțin din punct de vedere literar, dar și pentru mine, personal. M-a zguduit mai tare decât aș fi fost dispusă să recunosc, și asta pentru că în Elizabeth Hunter, eroina romanului, am regăsit-o (parțial) pe mama mea.

Scriitura este de excepție, atât prin felul în care autorul privește până în adâncul sufletelor și scoate la lumină cele mai ascunse și mai jenante gânduri, cât și prin maniera în care realizează trecerile de la prezent la trecut și înapoi, aproape insesizabil. Ochiul furtunii este o carte care provoacă la introspecție. Oare boala și/sau bătrânețea ne schimbă felul de a gândi și de a ne comporta? Citind acest volum și amintindu-mi de mama mea, care a mai trăit nouă ani după atacul cerebral, pot spune că răspunsul este NU, boala și/sau bătrânețea nu ne pot schimba caracterul, modul de a gândi sau de a acționa, ci ne pot doar limita.

“Pentru prima dată în viață, s-a simțit tulburată de misterul puterii ei, al vieții sale alese, nu de partea aceea adesea neconvingătoare, pe care o trăise deja, ci de cea care se întindea înaintea ei, până la orizont, și pe care nu o întuneca nici măcar propria umbră.”

Elizabeth Hunter, ajunsă la 86 de ani, încremenită în pat din cauza unui accident cerebral, încă mai are puterea de a impresiona, de a trezi respectul celor din jur, de a le aminti că a fost o femeie foarte frumoasă, dar și foarte puternică. Probabil așa se explică și faptul că ambii ei copii, Sir Basil Hunter, actorul celebru, și Dorothy Hunter, prințesa de Lascabanes, deși ajunși la vârsta a doua, rămân în sufletele lor copiii timorați și neajutorați ai unei femei curajoase, egocentrice, autoritare, cinice, dar și iubite de toată lumea, în ciuda multelor sale defecte. Până și doamnele care îi asigură octogenarei senile confortul necesar (asistentele medicale, bucătareasa, menajera) sunt subjugate voinței de fier și farmecului său incontestabil.

“Normal că le purta multora pică, mai mult sau mai puțin justificată, normal că avea ciudă mai ales pe mama (adică pe Elizabeth Hunter – nota bloggerului), a cărei dragoste de viață depășea adesea discreția, în ochii pudibonzilor și cârcotașilor.”

Trecerile atât de line de la realitatea locuinței somptuoase din Sydney la gândurile încâlcite ale personajelor ori la amintirile acestora fac ușoară lecturarea cărții și înțelegerea motivelor pentru care unii sau alții iau anumite decizii. Ochiul furtunii dezvăluie, precis și dureros, cât de singur poate fi un bătrân imobilizat la pat, însă mai sfâșietoare pare singurătatea omului ce încă nu și-a trăit întreaga viață și a omului (mai) tânăr care nu știe ce să facă și cum să se poarte în viață.

“Elizabeth Hunter se simțea ușurată să vadă că poate să își mărturisească defectele (în forul ei interior) și să își accepte vinovăția, atunci când nu mai avea cine să insiste asupra ei. Hoinărind pe lângă magazie, pe lângă Chevrolet-ul părăsit, prin tufișuri, a ajuns atât de departe cu introspecția, încât a recunoscut: în unele privințe, sunt o ipocrită, dar faptul că sunt conștientă de asta nu ajută cu nimic; ca să fii extrem de sincer, în mod spontan, trebuie să te naști cu o inocență care mie nu mi-a fost dată.”

Elizabeth Hunter este o femeie fascinantă, inteligentă, ironică, darnică, îndrăzneață, o femeie care poate muta munții din loc cu voința ei, care poate avea întreaga lume la picioare și care știe să profite atât de oameni, cât și de situații. Țintuită în pat, eroina se întoarce deseori în trecut, amintindu-și momentele cele mai importante ale vieții sale, regretând anumite decizii ori, din contră, bucurându-se că a ales cu înțelepciune. De-a dreptul impresionant mi s-a părut episodul în care Elizabeth a ajuns în Ochiul furtunii, la fel cum impresionante mi s-au părut și ultimele clipe de viață ale acestei femei.

ochiul furtunii carte

“Toate celelalte lucruri s-au pierdut în acel moment strălucitor care i s-a arătat în ochiul furtunii, și așa ar fi rămas, dacă ar fi avut de ales. Simțea că nu mai poate îndura alte chinuri din partea celei pe care oamenii o numesc Natura, cu atât mai puțin din partea conștiinței aceleia umflate în mod nefiresc, dacă nu chiar tumefiate, care pusese stăpânire pe ea în timpul nopții, luând locul voinței, care dezertase. În schimb, avea să se întindă pe jos și să accepte să facă parte din haosul pe care îl vedea în jur: nu mai rău decât cel pe care îl crease ea, în viața ei, în relațiile cu ceilalți. De fapt, niciun sfârșit nu ar fi fost mai firesc pentru ea decât să fie primită în nisip, alături de alte trupuri de carne delicvescente, alături de…”

“Cele șapte lebede poate că s-au adunat până la urmă ca să distrugă o voință umană care fusese odată pe măsura armelor cu care erau ele înzestrate lovitura ciocului ei la fel de stacojie la fel de dureroasă aripile ei la fel de aspre și de violente nu ah NU păsările mele întunecate păsările mele de lumină haideți mai degrabă să ne… îmbrățișăm.

Până când nu mai încerc să umplu golul cu nimic: eu însămi sunt nesfârșirea aceasta.”

Cartea Ochiul Furtunii, scrisă cu măiestrie de Patrick White (și căreia nu știu dacă m-am priceput să îi fac o recenzie destul de bună, pe măsura valorii sale), poate fi cumpărată de pe site-ul Editurii ALL (clic pe unul dintre linkurile de mai sus).

Ochiul furtunii a fost ecranizat în anul 2011 cu Charlotte Rampling, Geoffrey Rush și Judy Davis în rolurile principale.

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.