Skip to main content

O lacrimă pentru Sânziana

E cald. Tare mi-ar plăcea să-mi răcoresc în apa sărată a mării trupul înfierbântat. Probabil aş ezita puţin înainte de a mă lăsa acoperită de valul înspumat, căci o veche legendă îmi revine în minte iar şi iar, aşa cum mi-a povestit-o cândva bătrânul ce scruta orizontul de sub acoperişul de stuf. Se spune că Sânziana, rămasă a nimănui, s-a refugiat departe de lume, pe plaja cu nisip aspru şi adieri calde, acolo unde timpul îşi pierde înţelesul şi unde soarele e stăpân absolut. Spera să poată regăsi căldura de altădată, să-şi încălzească inima ce bătea tot mai încet. A intrat în mare, goală şi cuminte, cu lacrimi şiroindu-i pe obraz. Valul înspumat a cuprins-o în braţe şi i-a murmurat ceva ce nimeni nu a auzit.

Sânziana a lăcrimat mai tare, tot mai tare, marcată de gândul că niciodată nu îl va mai vedea, că dragul ei Ovidiu în braţele alteia va adormi… şi alteia îi va săruta gâtul în nopţile încărcate de mister şi pasiune. “Să-mi spui tu, mare, şi tu, soare, cum a fost posibil să se întâmple asta? Când s-a transformat dragostea noastră în nisip abandonat pe mal pustiu, în urme rapid şterse de-un val prea furios?” îşi cânta fata întreaga jale în boabe cristaline prelinse pe obraz. Nimeni nu îi putea răspunde, nici măcar briza cea sărată. S-a întors pe mal. S-a aruncat udă pe nisipul fierbinte şi nisipul i s-a lipit senzual de pielea fină, asemeni unui amant drăgăstos.

Ce sens mai are viaţa, dacă nu pot avea alături pe cel pentru care trăiam? De ce mi-ar mai păsa că mâine soarele iar va răsări şi valul iar va şterge urme triste? În care galaxie să m-ascund, să uit dorul ce mă sfâşie? plângea îndurerata Sânziana. Lângă ea, pe nisipul aspru, s-a aşezat o pasăre, un pescăruş cu ochi vii şi pene albe. I-a povestit cum şi-a cântat el jalea de atâtea ori deasupra mării, cum s-a tânguit de-atâtea ori când puii au căzut din cuib ori au abandonat lupta mult prea devreme. Cu aripa a încercat să-i şteargă lacrimile. Din ciocul puternic au răsunat versuri ce mai târziu i-au fost atribuite lui Coşbuc: “O luptă-i viaţa; deci te luptă…”. Copila a ascultat în tăcere. A zâmbit unui gând şi s-a rugat zeilor să îi ofere o noapte pe an, o noapte în care să uite lacrima şi să se bucure de viaţă.

Dacă zeii i-au ascultat sau nu ruga, bătrânul nu mi-a spus. Dar ştiu ce trebuie să faci dacă ajungi la mare şi vrei să auzi vântul şoptind legende de demult – trebuie să plăteşti vamă, o Vamă Veche de când lumea: o lacrimă pentru Sânziana cea frumoasă, dar fără de noroc. Redeschid cartea de istorie la pagina despre oraşul Constanţa, numit cândva Tomis. Citesc paragraful despre poetul exilat acolo şi gândul mi se întoarce iar în Vamă, la mare, la soare, la nisip, la finalul pe care mi l-am imaginat mereu: O noapte pe an, în chiar noaptea de Sânziene, Ovidiu se întoarce în Vama Veche pentru a-şi căuta iubita. Ea îl primeşte întotdeauna, frumoasă şi rece, cu trupul învelit în nisip. Întunericul coboară peste povestea lor de dragoste, cerând pentru ei dreptul la un strop de intimitate.

Comments
  • shorin June 29, 2015 at 5:52 pm

    Chiar nu am mai auzit legenda asta. Sincer, m-a cuprins un pic textul.
    Cred ca ar suna mult mai bine pe plaja dupa 11 noaptea langa un foc de tabara 😀

    • Vienela June 29, 2015 at 5:55 pm

      M-as fi mirat daca imi spuneai ca ai mai auzit undeva aceasta legenda. Am inventat-o acum cateva zile. :)))
      Hi, hi, nu-i rea ideea ta. Daca ajung prin vama anul acesta poate le citesc prietenilor textul la miezul noptii… :))) Ideal ar fi fost sa o fac in chiar noaptea de sanziene. :))

  • Nicu July 3, 2015 at 7:47 am

    Amestec de viata reala si de fantastic. Tare frumos, bravo.

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.