Skip to main content

O îmbrăţişare, două îmbrăţişări

Stăteam la o coadă imensă, într-o clădire destul de veche, alături de o mare de români care îşi aşteptau actele – permesso di soggiorno. De plictiseală şi de curiozitate, intrasem în vorbă cu mulţi dintre cei care erau pe lângă mine. Singuri într-o ţară străină, obosiţi şi nervoşi, ne-am împrietenit repede şi am plecat împreună să bem o cafea şi să ne continuăm poveştile. Dintre toţi, cel mai bine m-am înţeles cu Claudia. Era mai mică decât mine de vârstă şi la fel de slabă. Din acea zi, am făcut tot posibilul să ne întâlnim cât mai des, să petrecem cât mai mult timp împreună.

Locuiam la vreo 40 de km una de cealaltă şi programul nostru de lucru era uşor diferit, dar ne rămâneau duminicile. Ca să ajung mai repede la ea, să nu stau prin autogară aşteptând maşina, îl trimitea pe soţul ei să mă ia cu motocicleta de acasă. Avea o Guzzi 750, pe care o îngrijea ca un părinte. Lucea atât de tare, că ne puteam machia în faţa ei ca într-o oglindă. El a fost cel care m-a făcut să îmi crească adrenalina gonind pe şosele cu 200 km/h, datorită lui am descoperit farmecul inegalabil al plimbărilor pe două roţi.

Nu ştiam cum să mă îmbrac. Era vară, cald, senin, aşa că o pereche de blugi şi un tricou mi s-au părut mai mult decât suficiente. Când m-a văzut, Angelo şi-a pus mâinile în cap. M-a trimis să îmi iau o geacă, mi-a dat o cască şi am plecat. Nu ştiam cum să stau pe şa, nu ştiam nimic. La fiecare oprire îi ciocăneam cu casca în cască. Simţeam curenţii de aer cum îmi intrau prin gulerul de la geacă şi imi blocau respiraţia. Aruncam priviri pline de ifose şoferilor care asudau în maşini. Ajunşi la destinaţie, Angelo a luat o mutră serioasă şi i-a spus Claudiei că nu mă va mai lua niciodată cu motocicleta, dacă nu îndrăznesc să îl ţin bine de mijloc. Pe motocicletă nu este loc de griji legate de îmbrăţişări. Este doar diferenţa dintre viaţă şi moarte acea îmbrăţişare.

Oameni mai veseli, mai primitori şi mai calzi nu am cunoscut nicicând. Avem atâtea amintiri împreună, cu care ne hrănim acum, avem atâtea în comun… Mi-au arătat o altă faţă a Italiei, o Italie de care nu aveam cum să nu mă îndrăgostesc. Mi-au arătat o altă faţă a prieteniei, o prietenie absolut dezinteresată, bazată doar pe sentimente, aşa cum este şi relaţia dintre ei.

Luna aceasta s-au împlinit 6 ani de când nu i-am văzut, 6 ani de când ne-am strâns în braţe, ne-am îmbrăţişat  cu lacrimi în ochi şi ne-am luat La revedere, neştiind când ne vom mai vedea.

Comments
  • Javra June 21, 2013 at 4:37 pm

    Astea sunt cele mai frumoase prietenii: cu oameni necunoscuţi,
    pe care ştii că-i puţin probabil să-i revezi. Şi de o parte, şi de cealaltă
    există mai multă deschidere şi sinceritate.

  • Teglas Adrian June 21, 2013 at 4:51 pm

    Ce frumos! Si eu am cunoscut pe cineva in timpul unei excursii, iar timp de o saptamana am fost cei mai buni prieteni. Acum au trecut patru ani de cand nu am mai auzit nimic de ea:(

  • mihaela pojogu June 21, 2013 at 5:31 pm

    CE frumos ai povestit despre ei. Pe mine m-ar lua vantul de pe motor ca pe un balon spart :))

  • Nice June 21, 2013 at 7:26 pm

    Cred ca iti este tare dor de ea… Mai tineti legatura pe mail sau pe mess?
    Se pare ca ti-a placut mult Italia si ai multe amintiri de suflet de acolo. A fost o experienta importanta pentru tine. 🙂

  • Mala June 21, 2013 at 7:50 pm

    Eeeeiiii, iti inteleg pasiunea pentru mersul pe doua roti! Alearga singele cind citesti dapai sa mai si incaleci una dintr-aia de soi!

  • Iuliana June 21, 2013 at 8:13 pm

    Ce prietenie frumoasa si ce frumos ca ai numarat anii…

  • Adrian Balan June 21, 2013 at 9:13 pm

    Guzzi 750…..asta da vehicul de donator :))
    vreau sa cumpar si eu un astfel de mod de accidentare. e mai simplu prin trafic 🙂

  • Irealia June 21, 2013 at 9:27 pm

    Prieteniile astea îți hrănesc sufletul. Rar, dar suficient.

  • Radu June 22, 2013 at 5:19 am

    Da, pozitia incorecta a celui din spate poate duce la accidente !

  • elly weiss June 24, 2013 at 1:19 am

    Ei stiu ca ai un blog? Ar putea citi aici cat de frumos ai scris depre ei 🙂 Cred ca ar fi incantati.

  • silavaracald June 24, 2013 at 7:48 am

    Am mers destul pe două roţi (de fapt, pe trei, că era una cu ataş) în copilărie, aşa că nu-i duc dorul. În schimb, am mers cu un biker de-ăsta împătimit de viteză, cu maşina lui, un BMW decapotabil, cu două uşi. Mi-am rugat moartea când l-am văzut ce nebuneşte conduce şi mi-am jurat să nu mă mai urc veci într-o maşină la care el e şofer. Până acum, m-am ţinut de cuvânt. 😀

  • zdwub June 25, 2013 at 10:51 am

    Poate ii gasesti pe facebook, cam asta este singura latura pozitiva a facebookului poti regasi persoane cu care ai pierdut legatura. Ai povestit foarte frumos despre ei.

  • […] auzită la Questura di Vicenza, pe când stăteam la coadă alături de alţi români. Este adaptată pentru blog, are şi continuare, însă o las pe […]

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.