Dragoste între un italian și o româncă
Acesta este începutul unei poveşti de dragoste care durează de aproape zece ani, dintre un italian şi o româncă, ajunsă acolo după ce sora ei nu a putut folosi biletul de avion cumpărat. Povestea spusă chiar de A., italianul – Dragoste între italian româncă.
-Mamă, trebuie să înţelegi că avem nevoie de cineva care să ne ajute. Nu putem continua aşa la nesfârşit. Nu spun că eşti neputincioasă, dar ştii ce am simţit când m-am întors acasă şi te-am găsit căzută pe podea, inconştientă? Am 39 de ani, am serviciu, mai ies cu câte o fată sau cu prietenii, mai urc la munte cu motocicleta, nu pot sta doar în casă, păzindu-te. Îţi voi căuta pe cineva care să gătească, să aibă grijă de tine şi de casă. Ai nevoie de o badante.
Aşa a intrat în viaţa noastră liniştită o fată de 24 de ani, mereu veselă şi fără griji. Mă uitam la ea şi mă întrebam de unde a venit mitul despre româncele atât de frumoase. Asta era de-a dreptul urâtă, deşi încearca prin machiaje să ascundă imperfecţiunile. Probabil nu mâncase nimic de două luni, căci nu avea mai mult de 40 de kg. Părea înfumurată şi cam bleguţă.
Dar dacă mama o plăcea şi o accepta, cu atât mai bine. Am fost totuşi atent la fiecare mişcare pe care o făcea. I-am explicat că mama are diabet, că anumite alimente îi sunt interzise, că vreau să fie tratată regeşte pentru banii ăştia.
După şapte luni, când mama a căzut la pat, eu mă simţeam ca un intrus în lumea lor, la fel şi asistenta pe care am adus-o. Această româncă slabă (parcă s-a mai îngrăşat între timp) se înţelege de minune cu mama mea, sunt ca două prietene care au pus la cale un complot. Dar este încercănată, obosită. Ce ar fi să o scot în seara asta la un restaurant?
După înca o lună, când animozitatea dintre mine şi româncă dispăruse definitiv, mama a încetat din viaţă. În acea noapte, când plângeam amândoi fără lacrimi la căpătâiul ei, mi-a spus adevărul.
Mama a convins-o de la început că nu vrea să mai trăiască 20 de ani ţinând regim, refuzându-și dulciurile şi mâncărurile preferate. A promis că îşi va lua tratamentul dacă fata îi va da să mănânce tot ce vrea, să poată muri împăcată. Şi conspiraţia a avut succes. Mama a mai trăit doar opt luni, dar s-a stins fericită.
Eu nu mi-am înţeles mama, nu am ascultat dorinţa ei, din egoismul de a o avea cât mai mult lângă mine. Această fată, care acum îşi pierde serviciul pentru că mi-a iubit mama şi a înţeles-o, este o persoană deosebită, pe care o văd abia astăzi cu adevărat. Şi ce ochi frumoşi are… S-a rotunjit, nu este machiată, dar de ce mi se pare atât de frumoasă? Şi cum se uită la mine, de parcă ar vrea să mă soarbă din priviri…
Dragoste între un italian și o româncă
Oameni bolnavi :( … e trist cand vezi sau citesti ceva despre boala si moarte.
Oricum, povestea are un inceput interesant si ea s-a mai ingrasat ca manca impreuna cu mama lui … :)))) [glumesc]. O zi frumoasa!
S-a ingrasat pentru ca scapase de stresul din biroul unde lucrase. :))
Eu vad un pic altfel situatia. Cate astefel de mame nu sunt si în Romania si nimeni nu se uita la ele? De ce trebuiesc”romancele” chiar daca sunt “slabe” si “urate” sa aiba grija de straini? Asi putea sa scriu un articol întreg si sa îmi descarc naduful aici stiind cum e la italieni….. francezi….. s.a.m.d. Nu, nu am lucrat nici-o data acolo, am fost doar în vacanta si mi-a fost de ajuns, special în Italia. O data si gata!!!!
Din cauza ca in alte tari banii inca mai au valoare. Din salariul meu nu mi-as permite niciodata sa imi cresc copilul, sa imi platesc facturile, sa ma plimb si sa platesc o femeie sa imi ingrijeasca mama.
Interesant. Macar mama lui a murit fericita..
Da. Poate ca asa este mai bine, decat sa traiesti o suta de ani chinuit, mai bine un an fericit.
O să ziceți că sunt morbid sau mai știu eu cum, dar îmi place povestea, mai ales că are și un final fericit. Dacă la început i se părea urâtă, la final a văzut frumusețea ei, iar asta e ceea ce contează cu adevărat. Într-un final, românca noastră ia făcut mama fericită, dar și pe el …
Si continua sa il faca fericit. Pentru ca frumusetea interioara este mai importanta.
In orice rau e si un bine, dintr-o drama s-a nascut o relatie frumoasa si cred ca femeia aceea e un om pe care te poti baza,nu te lasa la greu si pune suflet in ceea ce face.Si asta e mai important decat sa ai alaturi o castigatoare la un concurs de Miss.
Femeia aia este o super tipa, vesela, spirituala si asa cum spui tu, chiar nu te lasa la greu. Si nu este deloc urata, doar ca el pana atunci umblase doar cu manechine.
phantastic…
:)) phenomenal, domnule… :))
frumos… ( s-a zbârlit pielea pe mine cu toate că am 34 de grade în casă! )
Multumesc, mixy.
Si trist…si frumos in acelasi timp.
Si eu o sa par fara suflet dar a incerca sa tii in viata pe cineva cu forta mi se pare o cruzime. Fata aceea a inteles rapid un lucru elementar.
Imi pace deznodamantul, de aceea am spus ca e si trist, dar si foarte frumos.
Mi-a placut articolul.
Este cu adevarat crud si inutil sa refuzi unui om batran si bolnav mici placeri, chiar daca ele ii vor grabi sfarsitul.
Multumesc.
Trist, dar fericit in acelasi timp…e trist ca a murit mama lui, dar si’a gasit iubire si asta e frumos:)
Toate mamele mor, mai devreme sau mai tarziu. Important este sa moara impacate.
Vienela mi-a facut ziua fericita! Multumesc :)))
Asta e un lucru bun, nu? ;) Si eu iti multumesc.
Mda… cand pierzi ceva, primesti altceva….:-j
Cateodata da.
Imi place povestea !Nu stiu cum,dar..eu vreau daca se poate si restul povestii:)Mai mult de atat..:>
Inca nu s-a terminat povestea… sunt fericiti, le este bine impreuna.
Ce draguuut! Tu esti romanca?
:)) Nu. Prietena mea Claudia. :))
Sotul meu este roman. :))
Desi situatia nu e chiar similara, eu vreau sa zic ca sunt impotriva suicidului asistat, indiferent de circumstante.
In legatura cu situatia posibil trista a ingrijitorilor de persoane batrane, doresc sa anunt, pt sustinere de moral, ca am citit un articol recent pe BBC ca se lucreaza intens la tehnologia ingrijirii automatizate a batranilor de la distanta. Pt companie, japonezii au inceput sa vanda in Franta, Danemarca, etc, robotei de companie cu infatisare de pui de foca dragalasi, care se pricep sa tina companie batranilor singuri din azilele pe cale de automatizare, astfel incat sa fie toti cat mai fericiti, ba chiar sa isi mentina niste capacitati cognitive cat mai mult timp posibil, plus o stare emotionala echilibrata, in plus fata de cele asigurate de dieta potrivita servita de roboti imbracati in costume de subreta, (la care inca se lucreaza).
Nu cred ca este acelasi lucru. Cu un om se poate purta o conversatie, un om este mult diferit de robotei. Doar in cazul in care nu ai un om la indemana folosesti robotei, ca sa nu stea singuri.
Despre suicidul asistat ar fi prea multe de spus.
Din punctul de vedere al unui batran obisnuit cu tulburari cognitive si encefalopatic-vascular emotionale aflat la nivel de azil, (cum sper sa ajung si eu intr-o buna zi, pt ca eu doresc sa traiesc cat mai multi ani si e, deci, si oarecum inevitabil), dupa parerea mea sincera, dat fiind ca o conversatie cu un om oarecare, mai ales din aia de tip educativ in contradictoriu de gen dezbatere socratica asupra sensului si semnificatiei diverselor placeri in viata si al vietii in general, are sansa mai mare sa ma enerveze ba chiar sa ma omoare mai curand pe mine personal decat sa ma relaxeze, singura diferenta semnificativa intre un ingrijitor de la distanta si unul de aproape din punctul meu de vedere de atunci fiind faptul ca nu ma poate atinge nimeni tactil direct, de ex sa ma atinga pe umar sau sa ma tina de mana, (efectiv acest simt tactil fiind si primul prin care se poate comunica cu lumea exterioara atunci cand ne nastem, si considerat si ultimul care ne insoteste pe masura ce alte simturi se deterioreaza sau chiar se sting in pragul mortii iminente), dar tocmai de aia fac japonezii puisorii aia de foca robotizati vorbitori cu un fel de blanita, ca sa poata fi si mangaiati ca un fel de catel, dar totusi fara diversi germeni, paraziti, si purici pe ei, (ca totusi asta ar mai lipsi intr-un azil), dar tot nu e la fel ca atunci cand te tine un om adevarat de mana. Efectiv nu stiu cati de multi ingrijitori de azil au voie si/sau se chiar pricep sa tina oameni de mana zilele astea, pt ca efectiv nu m-a apsionat inca sa aflu, dar totusi nu cred ca sunt prea multi, dar cred ca vrand nevrand te mai ating asa pe umar uneori sa iti aduca aminte ca e cazul sa te indrepti catre sala de mese, sau sa iti schimbi maieul, sau ceva de genul asta, (ca nu intru la cazurile patologice in care te pot atinge in alte moduri in general nerecomandabile).
Disclaimer: eu am bias politic destul de mare in legatura cu tinutul de mana in public, deci e posibil sa exagerez la un nivel emotional patetic total exagerat si nerecomandabil.
Foarte interesant articolul :)
Din ce punct de vedere? :-P
Eu-s total pro sinucidere asistata si cred ca Rudolph e impotriva fiindca n-a fost niciodata amenintat de o boala cronica, umilitoare si care te poate deteriora inainte de a te ucide. Mai cred ca daca ar avea vreun parkinson sau alzheimer probabil si-ar recosidera optiunea. Asadar, eu zic ca femeia batrana respectiva a avut noroc nebun cu romanca. Ar trebui sa i se ridice un monument ingrijitoarei! Jos palaria in fata ei.
Este inca foarte tanar si probabil nu a avut nefricirea de a vedea printre apropiati ce inseamna o boala lunga si fara speranta.
Uimitor este ca Angelo(italianul din poveste) a trecut repede peste socul cauzat de aflarea secretului celor doua.
Avem aceeasi varsta eu cu el :D. Sunt convins ca are argumente, dar chiar nu mi le amintesc de prin alte comentarii. Adica a mai zis ca e anti, dar nu si de ce. :D
Cred ca este mai sensibil in primul rand si un asemenea gest nu poate fi inghitit de oricine. Dar mai bine astept sa vad ce spune el. ;)
Poate ca ai dreptate, de fapt e posibil sa ai dreptate destul de mare din punctul unui observator chiar posibil mult mai impartial decat mine, (care am niste fixuri cu etica destul de rigide), dar vezi si mai sus + ia in consideratie si prezenta/absenta/calitatea capacitatii decizionale, adica inceraca sa nu te gandesti din punctul tau de vedere de acum, dar, daca e posibil, (si NU STIU daca e, de fapt, posibil), din punctul de vedere al unui om deja bolnav de boala vacii nebune sau chiar de Alzheimer…adica atunci cand esti deja bolnav in halul ala, nici nu iti pasa prea mult in mod real decat sa nu te doara ceva prea tare si sa te tina cineva de mana, cred ca alte chestii de gen sa nu fii povara pt altii, nu te pasioneaza prea mult, decat daca esti deja patologic deprimat, (din varii motive chiar destul de concret realist posibile/probabile atat interne cat si externe), si incerci sa te tratezi in mod intelectual superior prin mecanismul de protectie de inalt nivel moral al altruismului, recomadat chiar si de unii sfinti parinti de tip cu adevarat reformat.
In concluzie adica, eu nu sunt de acord cu suicidul asistat pt ca sunt atat rigid (in legatura cu fixurile mele de etica), total superficial in legatura cu diversele mele impulsuri emotionale, cat si ff egoist, si, mai rau, am si tendinte de adevarat tiran absolutist total primitiv care vrea sa ii faca si pe altii sa voteze ca mine, si caruia nu ii pasa nici de ce emotii or avea altii, chiar si unii destul de simpatici pt mine.
Abia astept sa ies la pensie, sa devin si mai dement in legatura cu facultatile mele superioare, si sa mi se accentueze aceste trasaturi de caracter, si sa ii chinui cat pot eu de mult pe viitorii mei ingrijitori de la azil !!
In momentul de fata, chiar cred am preferinte certe pt a dezvolta pe viitor o dementa de tip mai comun obisnuit vascular, NU alcoolica mai apatica si/sau posibil confabulatorie de nivel de viitor scriitor de fictiune profesionist, NICI de tip Parkinson, care ar fi insotita parca prea mult de sentimente depresive cam neplacute, NICI Alzheimer, care poate fi insotita de riscurile si neplacerile turismului pe strazi aglomerate sau cu avionul, desi parca si dementa de tip Pick, (cam ca cea a d-lui Dominique Strauss-Kahn) imi surade si ea un pic, pt ca ma gandesc ca cu ajutorul ei, pot sa imi permit sa devin si magar cu viitorii mei ingrijitorii de azil de nivel mai sexy !
Aaaa deci ce frica de sinuciderea aplicata fiindca ti s-ar putea aplica tie? Asta pot sa inteleg. Dar eu nu ma gandeam la un sistem de eutanasie tip vet. Ci unul in care tu decizi daca vrei. Acum, desigur, poti baga un serviciu psihiatric in ecuatie care sa considere starea de discernamant al omului care cere eutanasia. Cred ca de altfel in Elvetia chiar e inclus in “pachet”. Pe de alta parte, un individ care moare de cancer poate fi foarte lucid. Si sa aleaga sa nu-si simta fiecare metastaza inca 3 luni cand stie clar ca va muri. N-am zis eutanasie pentru binele societatii (stil hai sa scapam de indivizii cu Alzheimer) ci pentru binele viitorului mort.
Pai cand e vorba de chestii de viata si moarte desigur ca ma gandesc in primul si in primul rand la mine, inclusiv la ce-mi convine mie personal, (ca posibil bias adaugat in plus fata de ala existent la toata lumea). Chiar si daca as avea mai multa compasiune si mai mult respect fata de alti oameni, si mult mai mult altruism decat tind sa am eu in realitate, si as incerca sa ma gandesc in mod total necaracteristic mie la binele si autonomia altor oameni vazuti asa ca oameni individuali, totusi doar NU am impresia ca ceilalati oameni sunt de nivel de copii, mai ales nu copii personali fata de mine, care ar trebui aparati asa instinctiv cu orice pret si in legatura cu care, in fata unor intrebari de viata si de moarte, ar fi cumva permis riscul sacrificiului MEU personal, chiar si daca e realist ff mic, risc de sacrificiu personal care dupa parerea mea este permis doar unui parinte fata de copilul lui personal, (desi desigur Doamne fereste de vreo posibila situatie de genul asta).
Deci mie putin imi pasa de opiniile altora despre cat de liberi se simt ei personal sa ia aceste decizii pt ei insisi. Daca imi pune mie cineva intrebarea, eu tot asa am sa raspund chiar si daca nu as fi atat de monstru egoist, chiar si daca as baga de seama ca mai exista si alti oameni pe lume, tocmai datorita faptului ca NU ii cred de loc copii, si nici mai ales copiii mei personali, tocmai de aia imi si permit sa am aceasta parere despre ei si soarta lor chiar ff usor.
Uite asa, nu-ti dau voie sa te omori si nici altcuiva sa te ajute sa faci asa ceva, chiar daca mai ai doar 3 luni de trait si vei suferi de durere din cauza ca nu ai un medic competent care sa stie ce si cat medicament pt durere sa-ti dea, (pt ca in realitate maj oamenilor sunt speriati de durere, si pe buna dreptate, pt ca inteleg ca e ff nasol sa te doara ceva, dar in mod realist exista o gramada de specialisti de tratat durerea astazi, asa ca nu ar trebui sa moara nimeni in dureri groaznice prelungite asa aiurea fara rost). Sau mai ai 3 luni, si poate nu te doare nimic, si poate ca oi avea ceva discernamant, dar poate ti-e frica sa nu trebuiasca sa ajunga sa depinzi corporal de altii, ff bine, NU te mai gandi la tine ca un egoist, (ca tot zici ca esti altruist cand decizi ca suicidul asistat e OK pt ca te gandesti la Binele altor oameni), fii altruist in continuare si utilizeaza aceste ultime 3 luni, in mod productiv pt altii, chinuie-te sa faci un efort acolo sa-i iubesti acolo asa cum poti, si cum ti-e si dat, FII erou altruist, macar fata de unii din acei alti oameni, (na, inclusiv si deja decedati, nici macar nu trebuie sa fie in viata), daca vrei, si daca poti. Daca NU poti chiar de loc sa ii iubesti pe absolut nimeni alti oameni in acele ultime 3 luni pe care le mai ai de trait, insemana deja ca nu esti sanatos chiar 100 %, cf definitie istorica clasica culturala de mijloc de sec XX euro-atlantica de origine danezo-germano-americana iudeo-crestina cat se poate de concreta, Sanatatea mintala= capacitatea de a iubi + capacitatea de a munci, deci gata, ai recunoscut deja ca nu ai capacitatea sa iubesti atunci in pragul mortii, si eu atunci te gasesc deja Incompetent in fata ochilor mei cu ochelari de soare central-europeeni, sau chiar si Incompetent si Judecabil si deja chiar si destul de potential Vinovat in fata ochilor mei cu ochelari de soare nord-central-americani.
(Psihopatii, deja etichetati astfel, cf definitii juridice medico-legale, sunt total exclusi din aceste judecati etice personale ale mele, pt ca eu NU discut niciodata despre aia sau cu aia, din fericire sunt extraordinar de putini, pe aia intr-adevar sa-i judece D-zeu, si sa-i si ierte daca vrea El, pt ca de fapt numai El are competenta si e acreditat sa faca asa ceva fata de psihopati, in fata ochilor mei personali, si desigur sa ii judece si curtile de judecata abilitate pt asa ceva, in nici un caz eu, ca eu personal pe aia pur si simplu am sa ii ignor si am sa ii exclud din toate deliberarile mele etice personale, pt ca asa ar fi si etic sa o fac, sa ma recuz cand este vorba de asa ceva.)
Disclaimer: daca suna cumva ca m-as pune in acel plan cu D-zeu, NU e o chestie legata de egoismul meu superficial caracteristic, e pur si simplu o judecata rationala principiala, (care o fi si aia egoista, dar zau, chiar asa de impartial nu pot sa fiu nici eu, ca doar sunt om obisnuit), ca atunci cand se ridica probleme de viata si de moarte, pur si simplu cred ca e total OK, ca om obisnuit, sa iti permiti, daca doresti, sa discuti de la egal la egal cu D-zeu, pt ca parerea mea este ca El permite asa ceva oamenilor obisnuiti daca chiar simt nevoia, sau isi ingaduie asta din timp in timp, fie ca cred in El sau nu.
hmmm … interesantă conspirație! și cu tăiș dublu …
Pe sleau, si fara mila fata de Vienela (fata de care imi cer anticipat scuze, ca stiu ca sunt sadic in aceasta clipa, si efectiv ea NU o merita): a avut noroc tipa aia din poveste ca a dat de un italian probabil vulnerabil si cu probleme de constiinta fata de relatia lui cu mama lui personala si cu Vaticanul, ca altfel puscaria o manca pe acea persoana chiar pana si exact acolo in Italia, (desi probabil ca numai acolo).
erata: probabil ca nu numai acolo
Acum, in sfarsit, si critica literara: povestea din articol mi-a placut ff mult, este scrisa intr-un ritm alert, in ciuda gravitatii temelor ridicate, reusind sa mentina atentia cititorului, un lucru cu adevarat laudabil in cazul textelor literare, si, dupa parerea mea, Vienela are talent literar nu numai sctric stilistic, dar si deoarece stie sa transmita emotii prin textele scrise de ea despre personaje care par chiar persoane umane reale, atunci cand citesti despre ele, si de loc caricaturi de oameni, sau oameni de hartie sau carton, dovada fiind ca m-a atins si pe mine din punct de vedere emotional si am devenit avocat pledant patetic dramatic ridicol de inflacarat in fata acelor personaje din poveste, (desi e posibil sa fi parut ca in comentariile mele discutam cu Vladem sau cu Vienela, dar asta e mai mult din cauza ca eu NU am talent literar nici macar de nivel de comentator de blog).
Si eu m-am gandit ca nu era de glumit cu o situatie ca asta. Dar nu stiu exact cum sunt legile in aceasta privinta.
Vei reusi pana la urma sa ma faci sa cred toate astea, repetandu-le mereu. Si imi vor creste cornite.
Nu iti mai spun ca ma tot gandesc la pescarul din delta si la modul de a gasi un sponsor. :))