Micuţă de vârstă, dar isteaţă foc, Adina îi uimea pe toţi cu gândirea logică şi întrebările pertinente pe care le punea adulţilor de fiecare dată când întâlnea situaţii noi, neclare pentru un copil de doar câţiva anişori. Părinţii ei îşi aminteau de ziua în care mititica îi întrebase, privindu-i cu ochii măriţi a mirare, de ce nu au toţi copiii jucării. Degeaba i-au explicat că nu toţi oamenii sunt la fel de bogaţi, că unii părinti preferă să cheltui pe alte lucruri banii.
Fetiţa nu voia să înţeleagă. Ţinea morţiş să îşi împartă toate jucăriile din casă cu cei care nu aveau. Le-a spus părinţilor că îşi va opri doar păpuşa primită în dar de la bunica, iar celelalte jucării le va duce copilaşilor săraci. Impresionaţi şi mândri de puiul lor, oamenii au acceptat şi au împărţit toate jucăriile cumpărate cu vecinii de pe strada unde locuiau. Adina a rămas tăcută, privind cu ochişorii ei blânzi cum păpuşelele sale treceau în mânuţele slabe ale fetiţelor din colţul străzii, cum piesele de puzzle se aşezau cuminţi pe masa băieţilor ce stăteau gard în gard cu ea.
Chiar şi la grădiniţă reuşea Adina să atragă atenţia asupra ei. Învăţa repede cântecele şi poeziile, apoi îşi ajuta colegii să “vadă” fiecare vers în parte, ca astfel să îl reţină uşor. Era întotdeauna în mijlocul acţiunii şi încerca să îi împace pe cei care plângeau sau se certau. Toată lumea îndrăgea acest copil coborât parcă din ceruri, copil isteţ şi cu un suflet de aur. Educatoarele o protejau, colegii erau mereu în preajma ei, iar părinţii simţeau că leşină de fericire văzându-se atât de norocoşi.
Într-o zi rece de februarie, în timp ce Adina se îndrepta împreună cu mama ei spre grădiniţă, pe o alee au auzit gălăgie, sunete tânguitoare, ca atunci când plânge un copil. Fetiţa s-a oprit în loc, a ascultat atentă, a privit spre mama ei şi a întrebat-o cine plânge. Mama a zâmbit cu căldură şi i-a răspuns că nu plange nimeni, că este perioada când pisicile fac nuntă şi că aşa îşi cântă ele bucuria de a-şi fi găsit iubirea.
Adina a zâmbit şi ea, cu un zâmbet atotcunoscător, şi a spus că vrea neapărat să vadă mireasa, să îi admire rochiţa, voalul şi buchetul de flori. Emoţionată, a întrebat-o pe mama ei ce fel de cadouri îşi fac pisicile şi dacă aduc şi fotograf nunta. Mama Adinei a început să râdă. Folosise de multe ori acea expresie, dar niciodată nu comparase nunta pisicilor cu a oamenilor, aşa cum făcuse draga ei fetiţă.
A avut nevoie de multă răbdare şi multă diplomaţie pentru a putea face chiar şi un copil isteţ precum Adina să înţeleagă că ceea ce văzuse ea la nunta aceea nu era acelaşi lucru cu o nuntă de pisici, deşi totul începea cu aceleaşi căutări, cu aceleaşi tatonări şi aceleaşi declaraţii de dragoste nepieritoare. Pisicile nu se împiedică de mărunţişurile atât de dragi oamenilor, nu se gândesc la rochii elegante, la daruri bogate de la nuntaşi, la buchete de mireasă. Nu se gândesc nici măcar să imortalizeze momentele importante ale nunţii, ca peste ani să poată retrăi cea mai frumoasă zi a vieţii.
Casa de piatra !
Ahaha, ce tare. Am postat si eu un articol cu poze de la o nunta de pisici, doar poze cu tatonarile, nu si continuarea;) caci devenea neinteresant pentru noi maturii.
Ciudata copila aia…si parintii…
O fotografie prinde o emoţie din zbor!
Ei, iată un copil deosebit, care să dorească din tot sufletul
să le doneze jucăriile sale altor copii…
Ei, o să cred că şi Zoe a mea o fi vreo mireasă rătăcită fără fotograf! Mie îmi plac oamenii ” altfel”. Îmi dau posibilitatea de a vedea lumea prin ochii lor, şi nu e puţin lucru. Mi-a plăcut enorm povestea, aşa cum ştiu că fără fotografii reuşite nunta, indiferent de care e ea, nu e nuntă.
Hai ca m-ai lasat cu gura cascata! Foarte inedita abordarea! :)
mai rar asa copil imaginativ si dornic de a imparti totul cu altii. chiar exista?
Paul…e un inger, cred. ;) Ca si Adina… :)