Skip to main content

Mustrări de conştiinţă

Naşa băiatului meu s-a despărţit de soţul ei la scurt timp după ce mi-au botezat băiatul, doar ei ştiu din ce motive. Normal că nici nu mă interesează. Dar a rămas  cu un copil, pe care trebuia să îl crească singură. Un băieţel de 4 ani. A ales să plece în străinătate la muncă, pentru a câştiga mai mulţi bani, lăsând copilul la părinţii ei.

Nu doar că trimitea bani pentru copil, dar încerca să ţină toată familia din câştigul ei, îşi dorea să le facă viaţa mai uşoară. Era o adevărată sărbătoare când venea acasă în concediu. Împărţea daruri tuturor, schimba tot prin casă, încercând să le aducă zâmbete pe faţă. Era de o dărnicie cum nu am mai văzut.

Când băieţelul ei a ajuns la vârsta de 9 ani, naşa băiatului meu s-a îmbolnăvit şi în câteva luni s-a stins, la numai 30 de ani. De atunci a început coşmarul acelui copil. Bunicii nu au vrut să îl mai crească şi l-au trimis la o casă de copii, de unde el fugea destul de des. Se întorcea la bunici, se ruga de ei să îl primească înapoi, să îi permită să crească în casa lor.

Dar aceşti oameni au inimile de piatră. Nimic nu îi înduioşa. Ultima dată când am fost la ei, copilul fugise(pentru a câta oară? ) de la acel orfelinat. I-am găsit în plin scandal. Băiatul era murdar, flămând şi avea faţa plină de lacrimi, ochii îi erau umflaţi de plâns. Bunica lui(mama fetei moarte) încerca să îl scoată din curte, în timp ce el se agăţa de gard.

Când m-a văzut, s-a calmat puţin şi s-a scuzat, spunând că băiatul devenise un golan, că fuma şi refuza să stea la casa de copii. Eram deja plină de nervi. Dar ceea ce am văzut în acea seară, încă mă urmăreşte.

M-au invitat să dorm la ei, pentru că tot vorbind se făcuse târziu. Dar refuzau să îşi primească nepotul, singurul nepot, în casă. Era destul de rece afară, aşa că mititelul se ghemuise în coteţul raţelor. Atunci mi-am ieşit din minţi. Am ţipat la ei, le-am spus că sunt inumani. De gura mea, au primit copilul în casă. Bietul de el… Toată noaptea a stat la mine în braţe, rugându-mă să îl iau la mine, să îl cresc eu.

Din păcate, în acea perioadă nu o duceam prea bine, creşteam deja singură un copil şi nici nu puteam lupta cu acei monstrii, aşa că l-am lăsat plângând dimineaţa, când am plecat. Mi-a fost greu să mai calc în acea curte.

Acum un an m-am întâlnit cu bunicul copilului. Spune că a acceptat până la urmă să stea la orfelinat, că s-a călit acolo, iar acum munceşte şi locuieşte cu chirie pe o stradă vecină cu a lor.

Încă mai am mustrări de conştiinţă, că nu am încercat să fac nimic pentru el.

Comments
  • Denis September 13, 2012 at 3:16 pm

    Cat de trist 🙁 Oameni aia nici nu mai puteau fi numiti bunici, au fost niste profitori.

  • Anda September 13, 2012 at 3:42 pm

    Dar nici tatal copilului nu-l mai voia?

  • zdwub September 13, 2012 at 3:50 pm

    Aia nu se numesc bunici…nu stiu sigur daca ii pot numi oameni. Acolo din putinul pe care il aveau se gasea ceva si pentru el…cand le trimitea mama copilului bani si le schimba tot prin casa era bine si le convenea, dar cand banii au incetat sa mai vina sangele s’a facut apa…Nu inteleg oamenii de genul:|

  • Hapi September 13, 2012 at 4:26 pm

    Vienela….ce ai fi putut sa faci tu pentru el? 🙁
    Ce trista soarta au unii

  • Vladen September 13, 2012 at 5:04 pm

    Pai asta a fost soarta lui. Pana la urma avea rost sa insiste fiindca chiar daca bunicii erau de piatra tot era mai bine decat la orfelinat. Probabil ma gandesc ca s-au gandit ca nu au cum il creste dupa ce a incetat sursa de venit. Si ca ii e mai bine sa-l creasca statul. Iar cand el n-a acceptat s-au suparat. Pe de o parte nici ei n-aveau vreo obligatie (poate doar morala) sa-l creasca Ca nu au fost intrebati ce parere au cand l-a nascut fiica lor. Nimeni n-are obligatia sa creasca copilul altuia. Decat daca accepta. De unde treaba cu nasii. Din nou 🙂

  • ex-silentio September 13, 2012 at 5:19 pm

    Eu sunt de părere că, în cazul acesta, a fost mai bine că a ajuns casa de copii. Nu știu ce fel de bunici erau ăia, dar cred că, chiar dacă l-ar fi acceptat, copilul ăla n-ar fi avut o viață bună acolo. N-ai de ce să ai mustrări de conștiință.
    Cunosc multe cazuri în care copiii din orfelinat urlă și se dau cu capul de pereți numai să-i lase acasă, deși părinții îi bat, îi trimit la cerșit sau să caute prin gunoaie, sau mai știu eu ce.
    Faptul că are un serviciu, și chiar unde să stea, este un lucru foarte bun.

    • Vladen September 13, 2012 at 8:58 pm

      Pai exact asta spune multe! Daca-s in stare sa-si induca durere si rani ca sa fie lasati sa aiba parte de genul asta de parinti, atunci asta-ti arata EXACT cat de rea e alternativa. Adica orfeliantul.

      • ex-silentio September 14, 2012 at 6:45 am

        Știu că ai dreptate, dar eu mă gândesc că totuși de la un orfelinat mai ai o șansă să ai un viitor. Poate depinde mult și de orfelinatul / școala unde ajunge, de oamenii pe care-i găsește acolo.

  • elly weiss September 13, 2012 at 6:30 pm

    Tu n-ai de ce sa ai mustrari de constiinta.
    Bunicii trebuia sa faca ceva pentru el. Ei ar trebui sa aiba acele mustrari…
    In fine…oameni si oameni. Uneori niste animale sunt mai cu suflet decat unii oameni…
    Ca a mai intrebat cineva. Tatal? El nu mai exista?

  • g.cojocaru September 13, 2012 at 7:15 pm

    povesti mai vesele nu ai? … e un soi de gluma, care nu prea isi mai are locul, dar mi-e greu sa citesc numai despre astfel de cazuri triste (nu numai aici.. ).
    E cumplit sa traiesti asa… Sper ca micutul sa fi reusit sa depaseasca aceasta trauma.

  • Sebastian September 13, 2012 at 9:21 pm

    E trist . Cei mai afectati va fi copilul. E trist ca se ajung la astfel de decizii si cei ce pica la jumatate au cel mai mult de suferit

  • Dana September 14, 2012 at 5:45 am

    Cumplita poveste.
    Am o prietena care imediat dupa ce a nascut a fost parasita de barbat-sau. Ii e foarte greu, mai ales ca nu avea serviciu, iar din pensia amarata a maica-sii nu pot trai trei oameni. Ma infioara destinele astea nefericite.

  • Minnie September 14, 2012 at 6:00 am

    Ah ce poveste, Vienela! Ce cruda poate fii viata puntru unii copii! Mi-e rusine sa spun ca acei batrani se numesc “bunici”!!!

  • pandhora September 14, 2012 at 7:37 am

    pentru acei oameni importanta era doar comoditatea lor…
    nu s-au gandit nicio clipa la copil si la cat de dureros e pentru el sa ramana si fara mama pe care chiar daca o vedea rar,exista, si fara ceea ce pentru el reprezenta “acasa”…
    urati oameni…
    ce ai fi putut face?chiar daca ar fi existat o modalitate prin care sa fie obligati sa-l accepte in mod sigur i-ar fi facut viata un calvar…
    trist desinul bietului baiat…

  • Narcis September 14, 2012 at 7:56 am

    @vienela un articol super emotionant 🙁 dar cum sa faci asta la un suflet si el sa-ti cerseasca efectiv singurul lucru care nu mai costa bani pe lumea asta “iubire”. Nu pot sa cred ca au facut asa ceva si mai era si singurul nepot, era unica amintire ramasa din partea fetei lor 🙁
    Tragic!

  • loopoo September 14, 2012 at 10:25 am

    Asta e, fiecare cu ale lui…

  • mixy September 14, 2012 at 10:26 am

    păcat că a trebuit să trăiești asta. Nu putem face câte ceva pentru fiecare poveste tristă…

  • spanac September 14, 2012 at 10:44 am

    pai fa-i o vizita…
    vezi direct de mai zice, ce mai face
    nu de la javra aia de bunica-su

  • adelinailiescu September 14, 2012 at 12:28 pm

    Si intr-o zi bunicii ii vor batea in poarta sa le poarte de grija, ca nu are cine le da o cana de apa…

  • D-Petre September 14, 2012 at 2:29 pm

    trist …

  • Anārkalī September 17, 2012 at 5:57 pm

    Mi s-a rupt inima la povestirea asta. Nici nu stiu ce sa zic. 🙁

  • […] scrisă la sugestia băiatului meu, în amintirea unui băieţel de demult, pe care l-am văzut privind trist cerul, locul unde i se spusese că a ajuns mămica […]

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.