Skip to main content

Mini-jurnal zilnic (29 decembrie 2018)

Mi-e dor să scriu… De fapt, scriu zilnic, mai ales când sunt la serviciu, transformată într-un robot cu mâini iuți și chip împietrit. Scriu în gând romane întregi. Îmbin ficțiunea cu amintiri mai vechi sau mai noi. Scriu mult, încercând să țin ritmul cu banda pe care pâinile fără gluten aleargă aparent dezordonat. Modific frazele care nu îmi plac. Rescriu. Sunt alergică la cei care mă întrerup, alungând ideile abia răsărite. Nu le uit, ci le depozitez undeva în adânc. A doua zi o iau de la capăt, cu alte povești. Nu știu cum altfel aș putea rezista. E modul meu de a-mi păstra mintea întreagă în zgomotul infernal făcut de mașini și în tăcerea mormântală a oamenilor din jur.

În zilele libere mă plimb prin magazine. Cumpăr pixuri și agende. Știu că nu le voi folosi niciodată, cel puțin nu pentru a scrie vreo poveste, dar nu mă pot abține. Mi-e bine sufletește când am casa plină de cărți și caiete. Mă străduiesc să citesc în engleză. E greu când întâlnesc cuvinte noi. Trebuie să cobor din pat, să caut pe google traducerea și felul în care se pronunță. Uneori, când îmi e lene, notez cuvintele noi pe o foaie. Le voi traduce mai târziu, îmi spun în gând, dar asta rareori se întâmplă.

Managerul meu preferat ne-a abandonat. E tot în fabrică, dar a mai urcat o treaptă. A venit în ultima zi de muncă din acest an și ne-a urat “să nu bem prea mult”. Dacă m-ar ține capul și ficatul aș bea probabil până când tot amarul lumii s-ar îneca. Mă uit la Bruno. Veselia de pe chipul său îmi e mângâiere. Îl pozez. Zâmbetul acesta e darul meu pentru voi.

Comments