Toată lumea îşi aminteşte de întrebarea pe care adulţii au obiceiul să o pună copiilor: “ce vrei să te faci, când vei fi mare? “. Cele mai multe răspunsuri sunt deja clasice şi nu ne mai surprind: doctor, inginer, avocat, profesor. Puţini sunt cei care îşi urmează visul din copilărie. Cei mai mulţi uită destul de repede, viaţa le dovedeşte că nu este chiar simplu să ajungă “oameni mari”.
Înainte de a-mi dori să devin profesoară, cochetam cu ideea de a mă face prezentatoare de ştiri. Avem cam 12 ani, ştirile nu erau ceea ce sunt astăzi, iar mie îmi plăceau mult acele doamne serioase, aranjate, care dădeau informaţii despre tot ceea ce se petrecea în lume(sau ceea ce ne era permis să aflăm).
Mă antrenam zilnic în faţa oglinzii, încercând să stau serioasă, să nu zâmbesc, să nu mă scarpin, să nu mă las distrasă de nimic, să nu mă uit decât “la cameră”. Luam un ziar – toate erau despre politică şi osanale aduse lui Ceauşescu – şi încercam să pronunţ cu o dicţie perfectă cuvintele, cu intonaţia adecvată.
Mă găsea mama în dormitor, cu ziarul în mână în faţa geamului de la bibliotecă, citind serioasă despre realizările Partidului Comunist Român, despre vizita lui Mobutu Sese Seko Koko Ngbendu Wa Za Banga în nu ştiu ce ţară. Am învăţat acest nume pe de rost, am tăiat şi bucăţica de ziar pe care era tipărit numele, pentru a le arăta colegilor la şcoală. S-a făcut un haz nebun pe seama lui Mobutu, pe seama acestui nume imposibil, care inseamnă “Atotputernicul luptător care, din cauza rezistenței și a inflexibilei dorințe de a câștiga, va merge din cucerire în cucerire, lăsând foc în urma sa“. :))
Urmăream cu interes ştirile doar pentru a fura din secretele acestei meserii, care mi se părea atât de atrăgătoare. Nu eram atentă la ceea ce se spunea, ci la felul în care se spunea. Îmi aranjam părul, să nu fie prea rebel, îmi puneam o bluziţă cât mai sobră şi vorbeam singură până începea mama să îşi facă cruci şi sora mea să râdă cu lacrimi.
După cum vedeţi (în sensul că nu mă vedeţi la tv), a fost un vis care nici măcar nu a ţinut prea mult, dar care m-a ajutat să pronunţ clar cuvintele şi să reţin fără probleme, timp de 30 de ani, numele dictatorului Zairului, devenit Republica Democrată Congo.
Toată lumea îşi aminteşte de întrebarea pe care adulţii au obiceiul să o pună copiilor: “ce vrei să te faci, când vei fi mare?”. Cele mai multe răspunsuri sunt deja clasice şi nu ne mai surprind: doctor, inginer, avocat, profesor. Puţini sunt cei care îşi urmează visul din copilărie. Cei mai mulţi uită destul de repede, viaţa le dovedeşte că nu este chiar simplu să ajungă “oameni mari”.
Pe măsură ce creştem, suntem adesea influenţaţi de diferite factori care ne îndreaptă în direcţii diferite faţă de visurile noastre de copii. Presiunea societăţii, a părinţilor sau chiar a propriilor noastre îndoieli ne pot îndepărta treptat de ceea ce ne doream cu adevărat. Visurile noastre iniţiale pot părea idealeiste sau nepractice în faţa provocărilor reale ale vieţii.
De asemenea, adesea subestimăm efortul şi sacrificiile implicate în urmărirea unui vis. Drumul către realizarea visului poate fi presărat cu obstacole şi eşecuri, iar mulţi se pot simţi descurajaţi şi renunţă în faţa acestor provocări. În plus, în societatea modernă, există adesea o presiune de a alege profesii considerate “de succes” în detrimentul pasiunilor personale.
Cu toate acestea, cei care aleg să-şi urmeze cu adevărat visurile trec printr-un proces de autodescoperire şi autodepăşire. Ei îşi asumă riscuri şi se străduiesc să înfrunte dificultăţile în calea lor. Aceşti oameni reuşesc să-şi transforme pasiunile în cariere şi să îşi găsească împlinirea în ceea ce fac. Pentru ei, munca devine mai mult decât o simplă obligaţie – devine o expresie a identităţii şi a valorilor lor.
În final, întrebarea despre ce vrem să devenim când creştem nu ar trebui să fie doar o formalitate sau un cliché. Ar trebui să fie o provocare pentru fiecare dintre noi să ne reamintim de visele noastre de copii şi să ne întrebăm cum putem integra acele aspiraţii în viaţa noastră actuală. Chiar dacă drumul către realizarea acestor vise poate fi anevoios, recompensa constă într-o viaţă trăită autentic şi împlinit, în ciuda tuturor provocărilor.
Dacă a fost un vis care te-a ajutat să pronunţi clar cuvintele şi să reţii, fără probleme, numele dictatorului Zairului, a meritat! ;) Acum serios, mă gânescc la adunătura de peltici (și inculți adesea…) care prezintă te miri ce ce, pe nenumăratele posturi de televiziune, majoritatea inutile….Nu știu unde găsesc anagajatorii atâția peltici.
Măcar tu ai fi pronunțat corect, știind despre ce vorbești! Știi, am cochetat și eu cu această profesiune și mi-ar plăcea și azi să fiu vocea unor emisiuni de pe Discovery!
Să ai o zi reușită! :)
Ma atrageau si cei care prezentau Enciclopedia, cu vocile lor calde. :)) Dar nu ii vedeam si asta era un dezavantaj. :))
Iubeam Enciclopedia!
Pacat ca era doar odata pe saptamana
Aveam o strangere de inima cand se termina, as fi vrut sa dureze la infinit. :))
*un ”ce” în plus” Îmi cer scuze!
Se mai intampla… ;)
Multumesc Vienela. In viata mea nu am stiut ce înseamna numele lui Mobutu… si cum zici tu….. O informatie care am ratat-o la vremea respectiva.:)
Nici eu nu am stiut pana ieri. :)) Dar ii stiam numele intreg. :))
Ehe, eu am vrut sa ma fac actor, cantaret, fotbalist, doctor si am ajuns un parlit de inginer constructor, manager in afaceri economice, cadru tehnic PSI, evaluator de riscuri in domeniul SSM, Quality controler… :)
Bine ca te lauzi tu… :)) Vad ca ai pus puncte, puncte… mai ai si altceva? Sot model, tata ireprosabil… :))
asta e tare să vrei să te faci prezentatoare pe vremea … aceea!
acu aș mai înțelege!
Erau atat de serioase si distinse acele doamne… cel putin asa le vedeam eu, mai ales comparandu-le cu prietenele mamei, care erau toate niste ranjite, langa care nu puteai sta serios. :))
Hehehehe ce nume superb. Eu nu indraznesc sa rad insa prea tare, nici numele noastre nu-s mult mai breze. Ma rog, al tau e. Dar al meu nu are o semnificatie prea modesta. Asa ca tac :)). Da’ nu de tot!
Eu am vrut sa fiu soldat -> inginer de electrica -> poet -> soldat…etc..
Sunt chiar bucuroasa, vazand ca altii au nume mult mai ciudate decat al meu. :)) Prea mult timp m-am simtit cea mai ciudata, cu cel mai ciudat nume. :))
Mai mult soldat decat altceva, din cate vad. :))
Pai era un etc. acolo :)). Dar am bifat-o. Doar ca n-a fost deloc asa cum imi inchipuiam eu. Din contra :P.
Parca imi amintesc dintr-un alt comentariu de-al tau ca ai fost destul de mult timp soldat. :))
As vrea sa-i fi vazut fata mamei tale cand intra in camera si te vedea vorbind vitrinei :))))) … mama sigur ar fi ramas socata. :))
Si mama era socata, poate chiar ingrijorata, desi radea si isi facea cruci sau imi cauta ceva de lucru. :))
eu am vrut sa fiu balerina sa pasesc gratios pe poante si sa fac piruete complicate. inca imi doresc sa pun poante in picioare si sa vad care ar fi fost senzatia :D
Mi-am dat repede seama ca nu am talent la balet, desi imi placea sa urmaresc acele fete gratioase miscandu-se ca niste zane.
Aceeasi pasiune o aveam si eu. Numai ca, asa cum vedeam la tv, imi faceam foite mici (A5)pe care-mi scriam stiri, ma asezam la o masa, imi luam o moaca serioasa si incepeam sa citesc dupa foile respective, in asa fel incat, din cand in cand trebuia sa ridic privirea catre “telespectatori”. Mi-a prins bine pentru dictie, ce-i drept.
Pai asta era rostul cititului in fata geamului de la biblioteca… ridicatul privirii spre telespectatori. :))
Bine ca n-ai ajuns prezentatoare de stiri , ca te intrebau toti acuma ce salariu ai:)).Si murea Esca de foame.
Invatat sa ma strecor, sa nu raspund anumitor intrebari. :))
Lasa, ca avea si ea loc in perioada in care eram in concediu. :-P
:))
Suntem din aceeasi generatie, cam toti aveam aceleasi jocuri si aceleasi vise.
Doua ore de tv pe zi ne faceau sa visam la lucruri pe care doar ni le imaginam.
Dar aveam carti, atlase care ne deschideau ochii mintii.
Radeam si noi de Moboutu Sese Seko, in clasa cand ne dicta diriginta la o ora dedicata pregatirii UTC, dar n-am mai apucat perioada venind schimbarea.
Se faceau chiar porecle si ce haz “nebun” pe noi cu privire la acest nume. Chiar nu stiam ce inseamna si ma fascineaza si acum povestile de atunci. Desi este o frica sa vorbim de ce a fost putand sa fii incriminat sau poate, mai stii, chiar pedepsit amintind de acele vremuri.
Nici nu prea aveam de unde sa alegem. :))
Mult timp ne-am distrat si noi pe seama acelui nume caraghios. :))
:D Ce amintiri frumoase :D iar numele invatat clar arata dorinta care te mistuia :D Cum sa inveti asemenea nume :D Ahh ce dor imi e de interpretarile din oglinda cu peria pe post de microfon :D
Nu l-am invatat din dorinta de a deveni prezentatoare, cat pentru a le vorbi colegilor de el. :))
Eu foloseam un deodorant pe post de microfon. :))
Eu mi-am dorit de mic copil sa fiu conductor pe locomotiva..Dar n-a tinut..:(
Mai bine. Am avut “sansa’ de a merge odata in locomotiva, dar nu am stat mult. Era mizerie si galagie. :))
:)) Haios, eu ma visam mare vedeta pe terenul de tenis si exersam in oglinda raspunsurile la intrebarile din eventualele interviuri luate de jurnalisti din toate colturile lumii(ce expresie ciudata, ca planeta e rotunda :P )… Ai vazut si tu ce s-a ales de dorinta mea aprinsa…
Tocmai tu visai sa dai interviuri? :)) Macar tenis ai jucat?
Cred ca expresia este ramasa din vremuri imemoriabile, cand nu se stia ca pamantul este rotund. :-P
Pfoai, ce noroc am avut ca n-am dat de tine in vreun concurs de Trivia… Eu ma mandream cu faptul ca pot sa scriu Arnold Schwarzenegger fara sa ma uit la tastatura – dar tu esti de-a dreptul… peste stangul. :D
P.S. Eu cand eram mic, vroiam sa ma fac Space Ghost. Apoi am crescut si m-am gandit ca Batman ar fi o varianta mai plauzibila.
Imi placea sa joc spanzuratoarea, sa ii bag pe toti in ceata cu “incomprehensibil”. :))
Am vrut si eu intr-o perioada sa fiu Superpolitistul. :))
Acum sunt curios. Ce v-a oprit sa ajungeti ce v-ati dorit? De exemplu tu Vienela, de ce nu esti stirista?
P.S @Intuneric -> tu nu trebuie sa-mi raspunzi, cam am o idee :))
Pai intre timp mi-am mai schimbat ideile de cateva ori. :)) Nu a durat mai mult de o jumatate de an pasiunea mea pentru stiriste. :))
Hahaha, si eu am scris foarte recent un articol fix pe subiectul asta.
Eu mi-am schimbat destul de des optiunile. Intai am vrut sa fiu creator de moda, iar mai apoi de bijuterii. N-am continuat-o pe drumul asta pentru ca mi se parea prea riscant. Apoi am vrut sa fiu psiholog, dar m-a tot batut o prietena de familie la cap sa renunt, ca nu-i asa interesant cum pare. Apoi am vrut sa fiu diplomat, imi doream enorm sa calatoresc, dar am cam renuntat si la visul asta cand am inceput sa-mi doresc o familie si mi-am dat seama ca nu se prea “pupa”.
Momentan tot la stadiul de vise sunt. Acum visez sa ma fac programator :))))
Eu stiu sigur ca ascund in suflet un mare creator de moda, dar deocamdata nu il las sa iasa la suprafata. :)0
Iti urez bafta, sa ti se implineasca visul!
Mi-amintescsi eu ca prin ceata de Mobutu.
Pacat ca n-ai ajuns ceea ce ti-ai dorit atat de mult intr-o anume perioada. Sunt convinsa ca ai fi fost foarte buna. Insa daca ajungeai…nu ne mai delectai acum cu atatea povestiri :)
Daca imi urmam visul asta, probabil pe drum as fi cotit, as fi mers pe urmele lui Mile Carpenisan, ceea ce era mult mai interesant decat acest blog. ;)
Mobutu Sese Seko Koko Ngbendu Wa Za Banga:o serios?:)) chiar puteai sa pronunti? Mie mi se cam plimba limba in gura:)) Hmmm eu pana am intrat la scoala mereu ziceam ca o sa ma fac doctor…dupa pe parcurs am trecut la psiholoc si acum am revenit la doctor, dar de data asta cu specializare>:) dar totusi e o problema:)) inca nu m’am decis daca o sa fiu ditai doctorul neurolog sau ditai ingineru IT :))
Apropo :)) cand am dat peste asta mi’am amintit de articolul tau:p
Ar trebui sa te hotarasti repede, ca nu a mai ramas mult timp. ;) Orice ai alege, eu iti tin pumnii!
:)) Mai Raluca, ai lasat linkul asta si imi tot face cu ochiul sa incerc, doar din curiozitate. Noroc ca mai am un pic de luciditate. :))
Eu mi-am dorit din totdeauna sa devin medic. De pe la 4 spuneam asta. Si azi, cu un an inainte de ma inscrie la facultate, tot medic vreau sa devin. ;))
P.S.: As fi vrut sa vad imagini cu tine in fata vitrinei. As fi ras putin. :-“
Nu s-a gandit nimeni sama pozeze atunci. :))
Iti doresc succes, Costin!!! Asa vom avea si noi o pila la un medic.:-P
Multumesc frumos! :)
Aproape ca-l uitasem numele complet al lui Mobutu :)
Noi chiar ne intreceam care sa spunem mai frumos si mai repede, fara sa gresim, numele dictatorului din Zair – prietenul poporului roman :)
Si la mine in clasa se faceau astfel de concursuri. :))