Skip to main content

Mărul discordiei şi echilibrul interior

M-am căutat cândva în ochii pofticioşi ai bărbaţilor şi în cei invidioşi ai femeilor, crezând că frumuseţea fizică e mai presus de orice, că doar ea poate domina, că doar zeiţa Afrodita ar merita mărul de aur, mărul rotund al discordiei. Trăiam, fără să îmi dau seama, într-un echilibru precar, mă învârteam în cerc. Privirile ce nu cunoşteau adoraţia mă zdruncinau puternic, făcându-mă să mă îndoiesc de ceea ce vedeam în oglindă. Aveam mereu nevoie de noi şi noi confirmări. Fără de ele, simţeam cum lumea mea interioară se clătina ca o barcă fragilă pe marea agitată. 

Când l-am găsit pe EL, o pace adâncă mi-a învăluit sufletul, făcându-mă să cred, pentru o lungă perioadă, că stabilitatea lăuntrică vine din iubirea pentru o persoană anume, din tot ceea ce îi dai şi din ceea ce primeşti înapoi. I-am făcut un copil şi m-am lăsat purtată pe braţele calde ale încrederii în mine, în familia nou formată, în tot ceea ce căsătoria şi maternitatea pot aduce în viata unei femei. Aş fi dat Herei mărul discordiei, convinsă fiind că este alegerea corectă. Până când am descoperit că EL exista doar în închipuirea mea, iar realitatea era cu totul alta. Mi-am luat mărul înapoi.

Dezechilibrată spiritual, m-am adâncit în muncă, sperând să uit. Rând pe rând, m-am amăgit cu credinţa că adevărul se ascunde în cărţi, în agoniseala dobândită cinstit, în zâmbetul inocent al copilului, în prieteniile de-o clipă, de-o vară, de-o viaţă. Cât mă înşelam! Abia când am descoperit, precum Anteu, gigantul mitologic, energia cu care mă încărcam atunci când eram în preajma mamei mele, mi-am spus că am atins cel mai înalt prag al înţelepciunii. Acum puteam da Atenei mărul discordiei.

Dar omul, mereu în căutare de mai mult, mai bun, mai altfel, nu se poate mulţumi întreaga viaţă doar cu ceea ce primeşte de la părinţi, material sau spiritual. Are nevoie de propriile aripi, cu care să zboare spre înalt, chiar şi când toţi în jurul lui consideră că e prea slab, nepregătit sau că a ales greşit. Doar plutind deasupra a tot ce este meschin îşi poate găsi omul echilibrul interior, doar aşa se poate cunoaşte cu adevărat şi doar aşa poate merge cu capul sus, mândru de realizările sale. Mărul de aur trebuie să rămână în mâinile tale, omule, căci şi tu te poţi ridica la înălţimea zeilor olimpieni!

Este un drum greu, presărat cu multe obstacole, cu multe capcane, cu văi şi creste ce vor face ca drumul să pară anevoios. Tu eşti prima şi cea mai importantă persoană. Dacă tu nu crezi în tine, cum să creadă alţii? Nu lăsa calul troian să îţi intre în suflet! Te vei simţi tentat să abandonezi, crezând că zborul se frânge de nu e nesprijinit în bastoanele numite prieteni, familie, iubire. Omule, crezi în tine şi în visul tău! Vei vedea cum toţi vor începe să creadă, cum aripile te vor înălţa deasupra norilor şi cum muzele îţi vor sta la picioare, una câte una! Păstrează mărul de aur intact, strânge-l în palme şi lasă-l să te călăuzească spre înalt, spre echilibrul visat!

Comments
  • Mihaela Dămăceanu September 6, 2014 at 6:10 am

    Foarte frumos text, Vienela! Mi-a plăcut enorm metafora cu aripile şi mărul, dar drumul este atât de greu, că parcă tot timpul nu faci altceva decât să cauţi echilibrul şi cum ai impresia că l-ai găsit, se întâmplă ceva care te pune din nou la încercare şi iar începe lupta de a-l restabili. Oricum, se sprijină şi pe aripi şi pe cei trei piloni despre care ai amintit. Şi mereu se mai ştirbeşte câte unul.

  • Radu September 6, 2014 at 6:20 am

    Se spune sau ne place să credem că omul este cea mai adaptabilă fiinţă de pe pământ.
    Aşa că…

  • ratzone September 6, 2014 at 3:13 pm

    M-a emotionat mult textul si trimiterea la echilicrul meu. Insist sa va spun ca m-a emotionat tare mult!!!

  • ratzone September 6, 2014 at 3:16 pm

    echilibrul* (ce spuneam despre emotii)

  • Gabriela September 7, 2014 at 10:46 am

    Vienela, m-a impresionat postarea ta. Multe idei frumoase.
    Omul este o fiinta cu sufletul ca o mare nelinista in propria singuratate, de aceea cautam mereu ceva ce sa ne creeze emotii placute o fiinta apropiata cu care sa le impartasim. Adevarul este ca, fiecare ne traim existenta singuri, in propria realitate si ca nu putem impartasi emotiile dar le putem face intelese de catre cei care le-au trait deja. Fiecare traim pentru noi insine si apoi pentru ceilalti. Daca nu avem puterea sa cream lucruri minunate pentru noi, sa fim stralucitori ca lumina vie, cum credem ca putem face ceva pentu altii?
    Unul dintre filozofii dragi sufletului meu este Mevlana. El spunea: ”Intinde aripile. Vezi? Esti liber! Acesta este zborul!”

  • rudia September 7, 2014 at 2:17 pm

    🙂 Mi-a plăcut mult!
    Să nu renunți niciodată! – iată o lecție de viață!

  • Mariana September 8, 2014 at 7:03 am

    Superb articolul! Cine este la ananghie si nu numai, ar trebui neaparat sa citeasca aceste randuri ale tale asternute cu atata maiestrie si sensibilitate. 🙂

  • Javra September 12, 2014 at 2:31 pm

    E un eseu frumos despre căutările noastre, chiar dacă e scris din perspectiva propriului eu.

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.