Skip to main content

M-am dus pe peronul gării

Aveam de ales între a merge pe munte, ca în fiecare săptămână şi a conduce la unitate pe unul dintre prietenii prietenilor noştri. Primise ordin să se prezinte la unitatea militară din Câmpia Turzii. Stătea în faţa blocului, rezemat de un gard, cu valiza de lemn la picioare, cu ţigarea în gură, palid şi trist.

Nu îl cunoşteam, nu îl văzusem niciodată. Era vecin cu nişte băieţi din Câmpina, cu care obişnuiam noi să urcăm pe munte. Una dintre fetele cu care eram a propus să îl însoţim pe viitorul soldat până la Câmpia Turzii, iar nouă ni s-a părut o idee grozavă. Faţa palidă a băiatului s-a luminat, văzând că va fi condus de peste 20 de tineri.

Tot drumul s-au făcut glume, s-au spus bancuri, s-a mâncat (noroc că aveam rucsacurile pline) şi s-a cântat. Ni s-a părut că am ajuns foarte repede la destinaţie, în micul orăşel plin de bărbaţi cu lanţuri de aur la gât, cu pălării pe cap şi mustăţi imense. Vorbeau doar ungureşte.

L-am aşteptat pe băiat la poarta unităţii. A ieşit de acolo tuns şi speriat. Avea învoire până seara, să se plimbe prin oraş. Nu îl puteam lăsa singur. Am rătăcit în neştire pe străzi, am mâncat mici, am băut bere şi ne-am întâlnit cu alte grupuri de tineri care veniseră la unitate. Cântau pe străzi “şi în ziua liberării, m-am dus pe peronul gării”, deşi ei abia se înrolau. :))

La întoarcere, lucrurile nu s-au mai petrecut la fel de bine. Banii se cheltuiseră, mâncare nu mai aveam, trenul era foarte aglomerat, iar naşul abia s-a lăsat convins să nu ne dea jos din tren. Stăteam pe coridorul trenului, aşezaţi în fund pe nişte ziare, cu maţele chiorăind de foame, rupţi de somn. La fiecare staţie eram nevoiţi să ne ridicăm în picioare, pentru a face loc oamenilor să urce sau să coboare.

Când am ajuns acasă, am jurat că nu voi mai repeta experienţa. La distanţă de mai mult de 20 de ani, încă mă mai întreb ce naiba a fost în capul meu când am acceptat să bat atâta drum pentru a mă chinui într-un tren jegos.

Comments
  • Vladen November 26, 2012 at 7:52 am

    Eeeeh lasa ca dusul ala n-a fost asa prost :D. Si banii aia s-au cheltuit pe ceva, nu? Orice chestie misto are si o parte nasoala, dar conteaza care primeaza. Evident nu ti s-a parut ca “calitatea distractiei” a meritat zdroaba de dupa :D. Fetele…. 😛 😛 😛

  • Narcis November 26, 2012 at 9:22 am

    hei nu-ti face probleme trenurile noastre sunt tot la fel de jegoase :)) hahaha

  • Minnie November 26, 2012 at 9:33 am

    Ei, lasa si tu ca ati facut si voi o fapta buna…. 🙂

  • Javra November 26, 2012 at 10:51 am

    Ai batut atata drum nu pentru a te chinui intr-un tren jegos, ci pentru a ajuta un om la nevoie. N-ai de ce sa regreti asta. Bafta!

  • adelinailiescu November 26, 2012 at 11:15 am

    Se cheama solidaritate si se gaseste din ce in ce mai rar! Daca nu te chinuiai atunci, nu aveai ce-ti aminti acum.

  • addicted November 26, 2012 at 12:16 pm

    Ti se va intoarce, ati facut o fapta buna! 🙂

  • zdwub November 26, 2012 at 12:43 pm

    Pentru distractie, pentru aventura…chiar daca intoarcerea nu a fost chiar placuta :)) sau poate pur si simplu de plictiseala :)) desi merg pe primele 2

  • coolnewz/Ratatouille November 26, 2012 at 1:29 pm

    io n-am facut armata 😀

  • D-Petre November 26, 2012 at 1:33 pm

    Sa vezi ce “frumos” e sa mergi de la Resita la Constanta cu trenul si nici macar cu “nasul” ci asa … la negru total.
    Sa cobori aproape in fiecare gara si sa incerci sa prevezi pe unde va continua nasul controlul ca sa-l poti ocoli sau sa te rogi sa nu vina supracontrol … amintiri din tinerete 🙂

  • elly weiss November 29, 2012 at 12:46 am

    Cred ca din spirit de aventura… 🙂
    Uneori facem lucruri inexplicabile…

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.