Skip to main content

Lacul nu e lac, cireşele nu sunt cireşe

Ne-am petrecut seara în curte, sub bolta încărcată de struguri necopţi. Obişnuiam să ne întâlnim din când în când acolo, să stăm mult la poveşti, aşa cum fac prietenii buni când se revăd. Copiii crescuseră, erau deja şcolari, iar noi, părinţii, ne dădeam seama că suntem mult mai ponderaţi. Cu toate astea, hărmălaia a încetat abia pe la ora două noaptea, când ne-am retras în casa bătrânească a bunicii lui G.

Pe la ora trei au început raţele şi cocoşii să îşi strige foamea şi fericirea de a mai fi scăpat pentru o zi de cuţit. Aţipeam şi mă trezeam la fiecare mac-mac sau cucurigu. Erau sunete noi pentru urechiuşele mele delicate, obişnuite doar cu claxoane şi scârţâit de frâne. La prima geană de lumină au început să treacă pe drum căruţe care enervau câinele, făcându-l să latre. Concertul era în toi. Dormi, Vienela, dacă poţi!

Pe la ora şase s-au trezit copiii, care erau mai gălăgioşi decât toate animalele satului. Nerăbdători, insistau să ne bem cafeaua şi să urcăm cu ei pe deal, unde era o livadă abandonată, plină de cireşi pe jumătate sălbăticiţi. Trecusem de jumătatea drumului când am simţit namila gri lângă piciorul meu. Am vrut să ţip, dar ceva m-a oprit în ultima clipă. Poate era doar teroarea pe care o simţi când lângă tine apare din neant un câine ciobănesc uriaş, urmat de încă vreo trei dulăi şi de turma de oi.

Am scăpat doar cu sperietura. Câinii erau obişnuiţi să vadă oameni pe deal, să audă ţipete de copii, să îşi vadă păşunea invadată. Livada! După mai bine de o oră, am zărit livada. Era în varful dealului. Cireşii erau plini de rod, iar crengile se rupeau sub greutatea cireşelor oamenilor veniţi la cules. Înarmată cu o plasă primită de la bunica lui G., m-am suit în primul cireş care părea mai liber. Dar nu îmi plăceau fructele moi, zemoase, rozalii, fără gust şi fără aromă. Am cules fără tragere de inimă, cu gândul să îi fac dulceaţă lui Ionuţ.

Transpiraţi, cu frunze în păr, am plecat spre lac, acolo unde copiii satului obişnuiau să îşi petreacă zilele călduroase de vară. Lacul! Lacul era de fapt un crater cu diametrul de vreo 10-15 m, cu adâncimea de un metru, înconjurat de stufăriş. Puţea a baltă, iar apa era probabil ceea ce se aduna de la ploi. Dar copiilor nu le păsa. Se bălăceau în tot acel noroi mirositor. Printre ei, şi băiatul meu, care acasă nu atingea furculiţa dacă se vedea o picătură de apă pe inoxul lucios.

Uitându-mă pe geam, la ploaia măruntă care nu vrea să se mai oprească, mi s-a făcut dor de dealurile înverzite, de cireşele “furate” din livada fostului CAP, de lacul care nu e lac, de prietenii mei, pe care nu i-am văzut de vreo doi ani.

Comments
  • cotos February 26, 2013 at 7:27 am

    Citind aceste randuri mi-am amintit de copilarie…Uneori ma faci asa de nostalgic…

  • Iuliana February 26, 2013 at 7:44 am

    Mi-ai făcut dor de mers la ţară, de cules cireşe şi de prieteni vechi pe care nu găsesc timp nici măcar să-i sun…

  • Radu February 26, 2013 at 7:49 am

    Îmi aduce aminte de copilărie, când aveam ca obligaţie de seviciu 🙂 colectarea nucilor verzi şi a cireşelor amare, toate pentru dulceaţă.
    După, trebuia să le las fără sâmburi, cu o clemă de păr şi cu mâinile vopsite pentru câteva zile! :))
    Dar tare îmi este dor de câteva borcane din acele bunătăţi. :((

  • Cuvânta February 26, 2013 at 7:58 am

    Şi uite cum o zi nu tocmai reuşită poate deveni peste ani un prilej de nostalgie…

  • Narcis February 26, 2013 at 8:17 am

    ehe nostalgie de tara cand alergam pe ulitele prafuite in picioarele goale si ne spalam cu apa din fantana 🙂

  • pandhoraa February 26, 2013 at 8:18 am

    o amintire plina de culoare si de multe miresme…miroase a vara la tine si e tare bine 🙂

  • coco February 26, 2013 at 9:28 am

    pai ce astepti ? primavara nu ? te invit eu intr-un cires 🙂

  • raul rual February 26, 2013 at 9:42 am

    Unde e paradisul asta?
    Eram in vizita la niste prieteni la munte. Aveau un ciobanesc de 80 de kg, legat cu 2 lanturi, ca cica-i rau. Toata seara am vorbit in casa despre caine si cat de rau si puternic este, cum rupe lanturile si ce prapad face. La un moment dat am iesit sa vorbesc la telefon. Cand m-am intors, cainele era pe scari, in fata mea, ii simteam respiratia. Am transpirat instantaneu.

  • Anca February 26, 2013 at 9:44 am

    ai adus momentele copilariei generatiei noastre in actualitate, da nu mai e ce a fost si nici cireasa nu mai e ce a fost omul. ca sa te parafrazez.
    imi place ca povestesti cu o modestie aparte care da si mai mult crezare amintirilor.
    mi-ai adus aminte de punga de un leu cu care ma cataram in copaci sa culeg fructele din gradina 🙂
    O zi buna

  • D-Petre February 26, 2013 at 9:47 am

    Intotdeauna pastram doar amintirile placute si incercam, involuntar, sa uitam partile mai putin placute sau le “infrumusetam” un piculet.

  • javra February 26, 2013 at 10:05 am

    Mă întreb dacă există om care în copilărie să nu fi furat
    fructele unui pom care nu era al lui.
    Am amintiri foarte timpurii din copilărie.
    Îmi amintesc că aveam vreo 2-3 ani când am furat primul fruct, o vişină.
    Era în curtea mea şi vişinul era foarte scund.
    M-a întrebat o mătuşă de ce am luat vişina.
    Parcă mă certa, dar era cu zâmbetul pe buze.
    De atunci am rămas cu ideea că să iei rodul unui pom, nu-i chiar rău.

    • Rudolph Aspirant February 27, 2013 at 5:07 pm

      Eu nu am furat nici o fructa de nicaieri niciodata. Bunica mea avea un visin in curte dar ala se culegea organizat de oamenii adulti deoarece copii riscau sa se raneasca si nu era sa cauzez eu dezordine si accidente de munca tocmai in curtea bunicii mele. Plus ce era sa fac eu cu visinele, cand stiam deja ca ele sunt bune numai ca dulceata sau ca prajitura sau placinta sau tarta. Stiu ca erau si pt visinata, dar pe asta o faceau niste unchi de-ai mei, dar pe mine nu m-a interesat. Daca as fi vrut sa mananc din curiozitate o visina i-as fi spus lui bunica si ea l-ar fi trimis pe bunicul sa imi aduca. Singura mea indatorire acasa la bunica nu era sa fac eu vreo treaba vreodata, inclusiv furatul, care este o activitate deosebit de complicata de nivel cvasi-profesional care necesita concentrare ff atenta, urmarire de oportunitate si uneori chiar planificare si antrenament, ci doar sa ma joc, si daca imi era foame sau voiam ceva doar sa zic si imediat se rezolva, cf managementul organizatiei casei respective. Pe de alta parte, desi nu am pacatuit prin hotie, totusi probabil de aia eu nu m-am adaptat niciodata ff bine in destul de multe organizatii de serviciu ulterior care se pot baza pe furat meserie sau chiar si diverse alte chestii, si eu sunt obisnuit sa lucrez mai mult in organizatii de tip case regale, cu protocoale ff stricte, cu persoane specializate pt management sau pt alte activitati necesare, eu trebuind sa fac numai ce mi se zice si niciodata nimic mai mult dar nici mai putin, adica de ex nu aveam voie sa ma prefac ca ma joc, chiar si daca nu aveam momentan vreo imaginatie de-a ce sa ma joc, eu totusi trebuia sa ma joc si sa ma chinuiesc sa inventez vreun joc, deoarece asta era indatorirea mea serioasa in casa bunicii mele.

      Pot sa spun totusi ca am furat odata cca 1/2 cozonac in mod cu adevarat nesabuit si impulsiv deoarece mirosea si arata ff frumos, plus era ascuns ca sa se raceasca sub un servet in bucatarie, ceea ce il facea si mai apetisant pt mine, cand aveam cam 5 ani, si am tot ciugulit din el pana a inceput sa ma doara burta, iar bunica era sa faca infract de grija ca voi avea indigestie, asa ca am avut remuscari ff mari si nu am mai facut niciodata asa ceva.

  • Andera Y February 26, 2013 at 10:09 am

    Hehe! La tara totul se schimba; fiecare lucru are un alt rost, fiecare om capata o personalitate si preferinte noi. M-am catarat si eu in toti pomii fructiferi din gradina bunicii (si de prin imprejurimi) si nici acum nu stiu ce-mi placea mai mult – cataratul sau fructele. Garlele erau toate ale mele; imi placeau ca era apa mica, eu nestiind sa inot. Ma balaceam toata ziua sau prindeam pesti cu punga. :)) Ce de amintiri…
    Zi frumoasa sa ai! 🙂

  • Minnie February 26, 2013 at 10:27 am

    Pura nostalgie….. :))
    Ieri aveau la mine la “aprozar” cirese! 9 euro kg! Mi-a trecut pofta!
    Le astept pe alea de iunie! 🙂

  • mixy February 26, 2013 at 11:23 am

    Dacă la acea vreme lacul nu era lac, iar cireșele nu erau cireșe, sunt curioasă cum or mai fi acum

  • zdwub February 26, 2013 at 1:06 pm

    Si eu astept sa se coaca fructele >:) Am la bunici aceleasi tinte de cativa ani:)) am facut cercetare si am ajuns la concluzia ca pomii lor sunt amplasati cel mai bine pentru “ciordeala” si au fructe foarte bune in fiecare an:) De asemenea…acum ca zici…parca as vrea sa mai fac si eu o baie in Ialomita…nu am mai facut asta de 3-4 ani:(

  • Hapi February 26, 2013 at 4:01 pm

    Chiar un prilej de molipsitoare noastalgie 🙂
    Si apropo de cirese, chiar daca o sa ma urasti vreo doua ore, arunca o privire aici 😀
    http://www.bucataras.ro/retete/desert-cu-biscuiti-si-cirese-34334.html

  • Andra February 26, 2013 at 5:19 pm

    si mie mi s-a facut dor de Salas… bine ca vine weekendul 😀

  • Ana-Maria February 26, 2013 at 6:47 pm

    Ioiii , ce doruri faine si varatice ai…Pe o asa ploaie , zau de nu pica bine dorul de cirese! 🙂

  • Gabriela Cimpoca February 26, 2013 at 11:11 pm

    Unde esti, copilarie, cu… livada ta cu tot? 🙂

  • irealia February 27, 2013 at 1:55 pm

    Am avut noroc cu bunici la ţară, aşa că mi-e familiară atmosfera şi mult regret că nu vor avea puii mei parte de asemenea vacanţe.

  • silavaracald February 27, 2013 at 7:04 pm

    Ei, noi aveam un cireş în vârful dealului. De-ăla care se cocea în miezul verii şi avea fructe amărui. Nu era nevoie să furăm, că era al nostru. Dar n-aveam voie să ne urcăm în el decât în pauzele de muncă, fiindcă pe vremea pologului (strânsul fânului), toată suflarea casei care nu era în scutece sau imobilizată la pat trebuia să participe la treabă.

  • O leapsa | Jurnal de Belgia February 28, 2013 at 3:08 am

    […] mai departe inspre Amiralul, ca tot se plange ca nu are timp, Arakelian, ca tot face tiramisu bun, Vienela, doar pentru ca exista, Georgiana, pentru ca nu ne-am mai conversat de multisor. In rest, poate sa […]

  • elly weiss February 28, 2013 at 6:40 pm

    N-am avut niciodata cires si mereu mi-am dorit. Doar visini am avut mereu.
    De furat dintr-o livada am furat si eu cu mai multi altii, cand gasisem o livada tot cam parasita undeva. Si tot cu ciresi. Noi am furat insa seara, tarziu. Ca sa nu ne vada nimeni :))

  • […] astăzi mi-a fost foarte apropiată într-o perioadă. Locuiau în satul unde am petrecut multe clipe frumoase alături de prieteni. I-am îndrăgit de la  prima întâlnire, pentru că erau veseli, […]

  • Alexandra September 9, 2014 at 4:54 pm

    Ce frumos! M-a lovit și pe mine nostalgia acum…:)) și pofta de cireșe.

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.