Skip to main content

Jurnalul unui Sultan 6

11. 07. 1988. Mrrr… Ce-i toată vânzoleala asta? Nu mai poate câinele să doarmă liniștit, că se foiesc oamenii de colo-colo, parcă alungați din așternuturi de purici înfometați. Mrrr… Mai lasă-mă să dorm puțin, că eu nu am serviciu și nici motiv să mă trezesc odată cu soarele. Mrrr… Miroase a pregătiri serioase. Deschid un ochi. O văd pe Ham! Ham-Ham! aruncând într-o geantă haine, parfumuri și cărți. Hei, nu și jucăria mea! Se întoarce zâmbind și-mi dă, cu o singură mișcare a buzelor, comanda “hai!”. Mă ridic, îmi întind oasele și o urmez. Coborâm treptele în grabă; ea râzând, eu fluturând coada. Mașina gonește pe străzile pustii. Copacii zboară pe lângă mine parcă fugăriți de duhuri rele. Oprim într-un orășel străin, la o poartă veche din lemn vopsit verde.

Ezit o clipă. Trag aer în piept, încercând să captez mirosurile curții. Nici urmă de câini. Pășesc țanțoș, cu coada în vânt, cu nările tremurând de emoție. Zarzărul ne întâmpină foșnind. În stânga zăresc un covor de flori. Pe partea dreaptă o curte interioară în care sunt în prizonierat, la grămadă, găini, doi ieduți, rațe pitice, un vițel și un leagăn. Bătrâna iese din casă și strigă la Ham! Ham-Ham!:

-Leagă potaia de un pom. Să nu-l bagi în curtea păsărilor, fato, că-i prea mare și le omoară!

Ciulesc urechile. Nu cred că poate vorbi atât de nepoliticos despre un câine de oraș. Trebuie să fie o încurcătură. Dar nu; Ham! Ham-Ham! chiar îmi prinde funia de gât și mă priponește ca pe o biată vită lângă un gard. Strig cu disperare. Îmi face semn să stau cuminte și îmi întoarce spatele. Bine măcar că e umbră aici. Pe drum trec niște vaci. Strig și la ele să stea grupate, să nu ocupe toată strada. Mă ignoră. Vacilor! Din podul de deasupra grajdului coboară o pisică. Îi pot număra coastele. Mă privește mirată o clipă, apoi dispare în iarba înaltă. Dinspre bucătăria de vară aud vocea bătrânei:

-Fato, câinele nu-i de nici un folos omului. La fel și pisica. Înțeleg să crești un porc, o vacă, o pasăre, dar câine? La ce naiba îți trebuie? Nu dă lapte, nu dă ouă, nu dă carne. Aduce purici în casă și irosește mâncarea. Dă-l boalii afară!

-Nu dau nimic! Dacă nu mă poți înțelege, treaba ta! Stai cu vacile tale și rânește rahatul porcului, că eu îmi iau câinele și plec!

Mă trec fiori, cu toate că știu cât de mult mă iubește Ham! Ham-Ham!. Îi aud pașii. Mă ridic în două labe. Îi sar în piept, gata să o dărâm. Tremură de nervi. Îmi desface funia de la gât și mă strânge în brațe. Sultan! Frumosul meu! Dragostea mea! Hai să mergem acasă! Îl ling obrazul alb ca varul și îi povestesc ce dor mi-a fost de ea.

-Fato, lasă aerele astea! Treci la masă și nu te mai prosti! Dacă vrei să crești câine, crește! Da’ la mine să nu te plângi când ți-o mânca și sufletul din tine. Tu nu vezi că se face ditamai dulăul?

-Să se facă! Ce-ți pasă ție?

Se repede spre bucătărie. Vine înapoi cu o bucată mare de pâine în care a ascuns o felie de brânză bună, proaspătă. Îmi face semn să mă țin după ea. Ieșim pe poartă. Lăsăm în urmă orășelul și urcăm dealul. Ne oprim sub un prun. Împarte cu mine mâncarea, apoi se ridică. Prinde-mă! strigă printre bulgării de râs ce se rostogolesc la vale. Alerg. Îmi e atât de ușor să o ajung din urmă. Dinții de lapte mi se înfig în pielea fină, semn că trebuie să se oprească. Ne tăvălim prin iarbă, om și câine, amețiți de libertate și de parfumul margaretelor. Din depărtare se aude talanga agățată de gâtul unui berbec. Rămân încremenit, cu trupul încordat și coada băț. Amintirile vin peste mine buluc, chemate de sunetul inconfundabil.

Se întâmplase ceva cu oile. Ciobanii care ne hrăneau au dat semnalul și mama s-a ridicat imediat din culcuș. Simțind agitația, ne-am ridicat și noi, puii – lipa-lipa în spatele ei -, lătrând subțirel și încercând să ținem pasul cu ceilalți dulăi. Mama s-a întors spre noi și a mârâit scurt. Frații mei au făcut cale întoarsă. Pe mine a trebuit să mă prindă cu dinții de ceafă și să mă care până la cuib. Să nu te miști de aici! Ești prea mic pentru a întoarce oile.

-Lasă-l să vină! a strigat la ea ciobanul. E singurul pui care face doar ce crede și ce vrea și va fi, probabil, singurul capabil să îți calce pe urme după ce le-om face inițierea, a mai zis el.

Mama a săltat capul, a legănat coada și mi-a făcut semn să o urmez. Înaintam precaut, cu blana zbârlită, pregătit să mă apăr la primul semn de pericol. Am dat roată turmei de trei ori și am primit lapte de oaie. Acela a fost momentul când am înțeles că turma e prada mea și că va trebui să o apăr de prădători întreaga viață.

Ciulesc urechile și adulmec aerul. Turma care urcă dealul alăturat nu e a mea. Mă întorc spre Ham! Ham-Ham! și îi ling mâna. Mă privește până în adâncul sufletului și mă întreabă:

-Ti-e dor, Sultan?

-Uneori…

Oftăm scurt și ne continuăm joaca. De după un tufiș apare o ființă fără nume. Ghearele ei lungi și ascuțite scormonesc pământul. Mă reped ca o vijelie, dornic să îmi spăl onoarea pătată în vis. Se ascunde o vreme în mușuroi. Stau răbdător la pândă. Ea scoate capul aproape orb la mușuroiul vecin. E prea departe de mine. Fac un salt. Ființa fără nume dispare iar, ca într-un joc de copii. Mârâi și plâng, prea întărâtat pentru a renunța la vânătoare. Pun eu laba pe tine, urâto!

caine ciobanesc mioritic

Jurnalul unui Sultan 1

Jurnalul unui Sultan 2

Jurnalul unui Sultan 3

Jurnalul unui Sultan 4

Jurnalul unui Sultan 5

Comments
  • Tunde May 6, 2016 at 10:01 pm

    Frumoasa poveste citita la ceas de seara (de fapt e 1 noaptea)… Multumesc, Sultan!

    • Vienela May 7, 2016 at 5:31 pm

      Multumim si noi (Vienela si Sultan). 🙂

  • Vero May 7, 2016 at 6:07 am

    Pentru mine, povestea e frumoasă dimineaţa. 🙂
    1001 de dimineţi cu Sultan! 🙂 (Sper, oricum, că se vor aduna destul de multe!)

  • Jurnalul unui Sultan 7 | Iubesc Viaţa April 26, 2017 at 6:35 am

    […] Jurnalul unui Sultan 6 […]

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.