Skip to main content

Întrebările potrivite

Care e momentul când poveștile încep să se repete? În care clipă a vieții omul nu mai are nimic nou de povestit? Cum e posibil să trăim atât de mulți ani, să trecem prin atât de multe situații și totuși să nu putem spune celorlalți decât frânturi de poveste? E drept, uneori o facem voluntar, probabil pentru că fiecare dintre noi are amintiri pe care nu vrea să le trezească la viață, însă tot ar rămâne atât de multe de spus. Unde, când, cum și de ce se pierd toate, de parcă nu le-am fi trăit vreodată?

În adolescență stăteam deseori cu bunica din partea mamei la câte o bârfă mică. Îmi plăcea acel soi de intimitate dat de lumina lămpii cu gaz, de fumul țigărilor, de vocea ei răgușită, dar mai ales de toate câte le aflam despre război, despre viața chinuită pe care o duceau oamenii cândva, despre cum bunica mea își crescuse copilul singură lucrând ca dactilografă și ca profesoară de lucru manual. Simțeam în glasul ei seninătatea omului care acceptă viața așa cum este, cu bune și rele, dar zăream undeva, departe, bine ascunse în cotloane prăfuite, unele regrete.

Nu vorbea niciodată despre ceea ce o rănise cu adevărat în viață, iar eu, copil fără minte pe atunci, rareori puneam întrebările potrivite. Preferam să ascult poveștile despre mătușa de la Moreni, cea care o susținuse financiar în momentele grele și care ceruse, la schimb, supunere oarbă, despre fratele mai mic, pe care îl iubise atât de mult și care se stinsese înaintea ei, despre cum se împotrivise la început relației dintre părinții mei, ca mai târziu să descopere că tata era un cavaler desăvârșit.

Multe regrete mă încearcă astăzi. De ce nu am pus întrebările potrivite? De ce nu am cerut mai multe detalii despre familia ei, despre cum a ajuns de la Brăila la Ploiești, despre bunicul pe care nu l-am cunoscut, cu toate că a locuit în același oraș. Nu știu nici măcar cum arăta. De la mama am aflat, cu doar câteva luni înainte să o pierd, că bunica mea fusese crescută la casa de copii. Nu a știut să-mi spună mai multe. Sau poate nu a vrut. Nu voi afla niciodată, căci ele s-au dus înainte ca eu să fiu destul de interesată pentru a afla și povestile pe care le-au ținut ascunse, pe care au refuzat să le scoată la lumină.

De ce oare am acceptat, atât de mulți ani, să ascult aceleași și aceleași destăinuiri, în loc să pun întrebările potrivite și să înțeleg mai bine cine sunt, de unde vin și încotro ar trebui să mă îndrept? De ce m-am mulțumit cu atât de puțin?

Comments
  • Claudia August 23, 2017 at 8:36 am

    Nu eşti singura care are astfel de regrete.Probabil,maturizându-ne,vedem lucrurile altfel.Şi începem să ne punem întrebari la care,de multe ori,nu are cine să ne mai răspundă. 🙁

    • Vienela August 25, 2017 at 7:32 pm

      Din pacate, cred ca exact asta se intampla. Ne dam seama cam tarziu…

  • vax-albina August 23, 2017 at 3:39 pm

    Și bunica mea a fost nevastă de ofițer, apoi profesoară de lucru manual. Am iubit-o enorm și nu am înțeles nimic din poveștile ei. Mi-o amintesc spălând vasele cu țigarea în colțul gurii, dar și de vizitele în care mă lua, cu taior, pălărie cu voaletă și sipcă (țigaretă) lungă și ciudată. Regret prostia mea. Și-ar fi dorit să o ascult. Poate, poate, cândva.
    PS acum introduc pe calculator memoriile tatălui, anii 40, 41 și următorii. Cum au fugit din Cernăuți, cum a fost în cavalerie, cum au luptat, cum au rezistat, și toate cele care l-au făcut să ajungă în Sibiu, ca tată al meu. Nu am știut nimic înainte de a muri. Au fost acele timpuri când părinții credeau că protejează copiii nespunându-le nimic din trecut, din istorie.
    Îți înțeleg prea bine regretele.

    • Vienela August 25, 2017 at 7:36 pm

      Acum, ca imi spui toate astea, imi aduc aminte ca si bunica ne lua in vizite si noi (eu si sora mea) ne plictiseam cumplit in timp ce doamnele povesteau despre toate cate le traisera. Batute in cap mai eram… 🙁
      Ah, sper ca vei da drumul memoriilor in online sau chiar intr-o carte cand vor fi gata. <3
      Si tatal meu a ajuns pe la Sibiu, insa numai pentru scoala de ofiteri. 🙂

  • Dacă intru în depresie… | Iubesc Viaţa August 25, 2017 at 9:25 am

    […] Un citat/proverb favorit… “De ce oare am acceptat, atât de mulți ani, să ascult aceleași și aceleași destăinuiri, în loc să pun întrebările potrivite și să înțeleg mai bine cine sunt, de unde vin și încotro ar trebui să mă îndrept? De ce m-am mulțumit cu atât de puțin?” – Întrebările potrivite […]

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.