Am scris despre el pe blog încă din prima zi – Mai bogată cu o ciocolată Bruno. După câteva zile l-am lăsat să scrie în locul meu, apoi m-am decis să îi fac rubrică separată (categoria Viață de câine), să se distreze în voie. Și a făcut-o de multe ori, în stilul său caracteristic. M-a făcut să râd, m-a înduioșat și mi-a bucurat inima. Dragul de el!
Îi place atât de mult să se dea victimă și să își pună poze pe aici, ca mai apoi să aștepte cu sufletul la gură like-uri și/sau cuvinte de compătimire din partea cititorilor. Deși pe blog îmi spune mami, în viața reală nu se comportă ca și cum ar fi copilul meu. Nici de parcă ar fi animalul de companie al familiei. E doar el, Bruno, un câine răsfățat, sensibil și îndărătnic.
E unic. Deosebit. Fascinant datorită amestecului de blândețe și agresivitate cu care natura l-a înzestrat. Nu l-aș fi vrut altfel. Îl iubesc așa cum este, pentru ceea ce este. Soțul meu susține că îl iubesc pentru că îmi seamănă atât de mult la caracter. Suntem inseparabili. Petrecem cel puțin 23 de ore pe zi împreună. Când scriu stă lângă mine și, din când în când, dacă îl apucă plictiseala, își pune laba pe mâna mea, să îmi aducă aminte că am un câine.
Când citesc, se lungește lângă mine în pat și moțăie, atent totuși la fiecare întoarcere de pagină, cu aceeași speranță în suflet: că mă voi opri și îi voi acorda mai multă atenție. Când gătesc, mi se încurcă printre picioare sau stă în poziția șezi oricât e nevoie, până îl recompensez cu vreo bucățică de carne și o mângâiere. Când dorm, doarme și el – întotdeauna lângă pat, la picioarele mele, pe o păturică.
Suntem inseparabili. Ne jucăm mult, ieșim afară împreună, tresărim când celălalt dă semne că are o problemă, sărim ca arși când unul dintre noi nu e bine. Dacă îl scoate soțul meu afară, stau cu urechea ciulită și cu inima cât un purice până când se întorc, cu toate că știu că îl păzește ca pe ochii din cap. Dacă plec eu pe undeva, câinele stă lipit de geam și urlă, urlă de parcă aș fi murit, până când trezește tot blocul.
Despărțirile, chiar și cele de câteva minute, ne fac să suferim. Dacă ies până pe scara blocului, să mă uit în cutia poștală, mă pupă și îmi sare în brațe de o mie de ori la întoarcere, de parcă nu ne-am fi văzut o săptămână.
Suntem inseparabili și o știm amandoi. Uneori ne înțelegem din priviri. Nu crezi că există așa ceva între un om și un câine? Înseamnă că nu îi cunoști pe Bruno și pe Vienela. Alteori nu ne înțelegem deloc. Eu îi spun NU, el continuă să latre pe la geam, după trecători. Când ne calmăm, totul revine la normal și devenim iar inseparabili.
Doar cu aparatul de fotografiat nu se poate împăca. De cum mă vede că îl pregătesc, îmi întoarce spatele sau adoptă poziția de indiferent care mă scoate din minți. Îl chem la mine, îl momesc cu delicatese, îi promit luna de pe cer. Nu-i pasă. Nu vrea să fie fotografiat. Oare știe că sunt la modă selfie-urile?
Totuși, din când în când, soțul meu reușește să facă poze doveditoare. Nu prea reușite, că e un coșmar să îl convingi pe Bruno să stea cuminte, în poziția șezi, când aparatul foto e îndreptat spre el. În doi ani am adunat doar opt poze. Le-am așezat într-un album foto pe facebook: Inseparabilii. Le așez și pe blog – atât pentru mine, cât și pentru cititorii care nu au facebook. Îi fac scară spre cer, îmi face fiecare clipă a vieții o bucurie. Un om și un câine, o relație specială, o prietenie ca în filme.
<3 Frumoase rânduri dedicate lui Bruno.
Le merita! Imi face viata atat de frumoasa si de vesela!
Nu degeaba se zice că cel mai bun prieten al omului este câinele.
Este adevarat! :)