M-am ferit întotdeauna să vorbesc pe blog despre relaţia mea cu religia, de teamă că voi intra în polemici interminabile, cum mi s-a întâmplat de cele mai multe ori în viaţa reală. Am mai lăsat câte un comentariu în locurile unde m-am simţit printre “ai mei”, dar chiar şi acolo mereu cu reţineri.
Am descoperit în copilărie că singura persoană din casa noastră care credea în Dumnezeu era bunica mea. Nu mergea prea des la biserică, dar îşi făcea conştiincios rugăciunile de dimineaţă şi de seară în faţa icoanei din dormitorul ei, ajuta necondiţionat oameni cunoscuţi şi necunoscuţi. A încercat să ne insufle şi nouă, mie şi surorii mele, dragostea pentru religie, pentru Dumnezeu, pentru cele sfinte. Cu sora mea a avut un succes total. Le vedeam făcându-şi împreună rugăciunile, mergând la biserică măcar de sărbători, să se împărtăşească sau spovedească.
Eu, fiind foarte apropiată de tatăl meu, alături de care petreceam mult timp, nu m-am lăsat influenţată de poveştile despre minuni cu peşti care se înmulţesc în coş, despre fecioare care fac copii, despre moarte şi inviere. Nici acum nu ştiu din ce motive tatăl meu nu credea. Poate din cauza profesiei, care nu îi permitea, poate pentru că era un om cerebral. Cert este că influenţa lui a avut o mare pondere în creşterea şi educaţia mea.
Nici măcar mama nu dădea mare importanţă religiei, deşi bunica mea încercase mereu să o influenţeze. Crescând în aceste condinţii, normal că am ajuns să merg în noaptea de înviere la biserică, alături de copiii din bloc, doar pentru a mă distra pe seama bătrânelor. Normal că în ziua în care mi-am botezat copilul nu ştiam nici Tatăl nostru, ceea ce l-a făcut pe preot să îşi pună mâinile în cap, disperat.
Prima dată când am simţit nevoia să cred într-un Dumnezeu şi chiar să mă rog, deşi nu ştiam cum se face acest lucru, a fost în noaptea în care copilul avea febră şi plângea, iar eu mă simţeam înfricoşată şi neputincioasă. Acela a fost momentul în care mi-am dorit să existe o putere supraomenească, mi-am dorit ca cineva să mă asculte şi să mă ajute, să îmi vindece copilul. M-am rugat din toată inima, cu propriile mele cuvinte, am făcut promisiuni pe care le-am şi respectat ulterior.
Îndoiala mi-a intrat în suflet din momentul în care copilul s-a potolit din plâns şi a adormit, la scurt timp dupa ce mă rugasem fierbinte. Dimineaţa, totul părea să fi fost un vis urât, copilul era vioi, ca şi cum niciodată nu ar fi avut febră şi nu ar fi plâns. În acea zi m-am hotărât să mă documentez, să citesc şi să întreb cât mai multe despre Dumnezeu, despre religie, despre fenomene inexplicabile.
Am apelat în primul rând la sora mea, care avea în casă cele mai bune romane crestine, după cum spunea chiar ea. Am încercat să citesc şi biblia, plină de elan religios. Din păcate (sau din fericire? ), mi-a fost imposibil să citesc fără să mă bufnească râsul. Parcă citeam reviste de benzi desenate. Nu îmi venea să cred mai nimic din ceea ce era scris acolo. Încet, încet, am renunţat.
De câte ori mă împiedic în viaţă, de câte ori am probleme, sora mea nu pierde ocazia de a-mi spune: păcătoaso, mai cumpara o carte crestina, nu doar SF-uri, mai citeşte despre Dumnezeu, mai roagă-te, chiar dacă nu crezi cu tărie. Şi chiar mi s-a întâmplat să mă mai rog, în seara în care Ionuţ a întârziat prima dată şi nu răspundea la telefon. În capul meu de mamă paranoică, îl vedeam călcat de maşini sau bătut cu sălbăticie de golanii din oraş. Atunci m-am rugat a doua oară, aproape plângând, să nu fie adevărate presupunerile mele, să mi se întoarcă sănătos copilaşul (care avea 16 ani). Şi s-a întors.
Încă nu ştiu ce a fost. Înclin să cred că este vorba de simple coincidenţe, care în mintea mea de mamă speriată au luat o amploare neaşteptată.
Buna dimineata!!!!
Credinta este intima. Nu are legatura cu sarbatorile religioase, cutumele bisericesti sau cu numarul de carti cestine citite. Iar miracolele datorate fie rugaciunilor (credintei), fie lui “asa a fost scris in stele”, fie unor simple coincidente raman pana la urma intamplari personale, pe care viata te ajuta sa le intelegi, sau nu.
Subscriu total la ceea ce spune Dana
Nu cred ca vreo carte “crestina”sau de alt fel te-ar ajuta sa crezi in Dumnezeu
Tu esti cea care percepe nevoile sufletului sau lipsa lor. Nu esti datoare nimanui cu o anumita credinta
Si iti spun asta din perspectiva unei crestine ortodoxe. Eu sunt ortodoxa si cred in Dumnezeu. Si in minuni :)
Dar asta nu ma impiedica sa fiu o persoana foarte cerebrala :)
Ai dreptate Hapi. îmi place raspunsul tau!
Noroc cu tine ca altfel nu stiam ca sa îi scriu Vienelei! :)
Nimic in plus de adaugat. :) La fel sunt si eu, cred in Dumnezeu, cred in minuni ceresti, cred cred dar raman cu picioarele pe pamant. Credinta mea e limitata, cred in ce am fost de mica invatata, nu ma incred in TOTI preotii din ziua de astazi caci imi demonstreaza pe zi ce trece mai mult ca nu TOTI sunt trimisii lui Dumnezeu!
subscriu
Nu sunt religios, asa ca nu prea pot sa spun mare lucru.
Cred cu tarie ca D-zeu este in sufletul fiecaruia dintre noi.
Stiu destui oameni care se duc la biserica pentru:
“Doamne fereste, dar daca D-zeu exista !”
Eu stiu ca rugaciunea si meditatia au efecte pozitive demonstrate stiintific asupra sanatatii omului. Mai exact, scad tensiunea arteriala. De ce crezi ca toate babaciunile sunt la biserica? E mai ieftin ca la spital :D
Glumesc acum, dar chiar cred in puterea rugaciunii.
Dar nici nu cred ca a fost divinitatea…Mi-e greu sa cred ca D-zeu, cel bun si milostiv, lasa totusi sa moara atatia oameni nevinovati…Nu ti se pare un pic aiurea ???:)) Sa il cauti pe George Carlin si are el un stand up despre religie..Genial.
mda, si eu pendulez intre diferite atitudini si sunt oarecum de acord cu Dana. Insa mai cred ca aceste cutume au rolul de a ne oferi niste repere, depinde insa daca noi le folosim ca repere sau ca pietre de hotar …
Sincronicitate, cum i-ar fi spus Jung. :-)
Am scris de vreo trei ori si tot de atatea ori am sters … e un subiect prea delicat.
Uite, nici eu nu pot sa spun ca sunt o crestina adevarata, adica nu merg des la biserica, dar eu cred ca nu mergand la biserica sau rugandu-te in fiecare sear iti arati credinta in Dumnezeu…
Cum ai spus si tu, te rogi cand simti nevoia, de cele mai multe ori cand esti disperat si nu mai stii incotro s-o apuci, si… minuni se intampla…
De multe ori imi pun si eu intrebari gen “oare chiar exista Dumnezeu?” si mama imi da replici ceva de genull” tu esti normala cand intrebi asa ceva?”
Insa ma gandesc ca am trecut prin foarte multe incercari si am reusit sa ies din toate cu bine…
Undeva cred ca a fost si mana Lui…
La mine, credinta e mai mult o chestie de aspiratie decat de practica propriu-zisa. Ca exista ceva acolo sus, oriunde ar fi “susul” ala, sunt convinsa. Nu suntem doar rodul intamplarii. Dar cu institutia religioasa nu ma prea impac.
si eu cred ca e o optiune personala, care nu poate fi “negociata” tocmai pentru ca vine din interior, din fricile noastre cele mai adanci.
Stii, mereu apelam la Dumnezeu cand suntem neputinciosi, eu cred ca exista Cineva acolo Sus:) Cand eram mica mergeam periodic la biserica, acum lucrurile s-au schimbat, totusi eu zic ca nu pierzi nimic daca crezi :)
Vienela, esti sora mea! Ma feresc sa deschid astfel de discutii desi eu am afirmat la mine pe blog in mai multe randuri, ca sunt atee. Cand am inceput sa citesc biblia, eu m-am enervat. Si n-am mai putut sa citesc mai departe. Nu gaseam deloc, dar deloc acel Dumnezeu bun si milostiv, in fine…
Atee fiind nu cred in minuni, nu cred in rugaciuni (ca atare nu le fac) dar cred in coincidente :).
Gata, astept rosii, fac o portie buna de bulion :)).
Tu stii deja raspunsul la propria ta intrebare. Daca ramai tu cu tine, fara influente de la bunica, sora, tata, mama, cititori, preoti, carti, samd, fara sa te minti, fara scepticism sau mari asteptari si fara sa intorci problema pe prea multe fetze, intreaba-te din nou, simplu. Si raspunsul va veni direct. Simplu. Si nu trebuie sa il stii decat tu.
Nu pot sa spun ca sunt o persoana credincioasa…am vicii, injur si nu imi fac rugaciunile, dar cu toate astea cred ca exista Dumnezeu. La biserica mai merg cand sunt la tara duminicile, dar mai rar, in schimb incerc sa ajung in fiecare an la denii si la inviere…nu stiu daca din simplul motiv ca se tin seara/noaptea si pentru ca fac asta de cand eram mic copil, dar o fac in fiecare an:)
Eu sunt ortodox – că așa m-am născut – și consider că am credința mea, chiar dacă este cam în contradicție cu dogmele ortodoxe. Că o fi bine, că o fi rău .. n-am de unde ști :)
Biblia merită citită – am citit și eu o parte, că m-am plictisit repede – dar gândindu-te la mentalitatea oamenilor de atunci, sau ca și document istoric.
Warning ! Comentariu lung !
Eu am mai scris din cand in cand ca am avut tendinta sa oscilez de multe ori intre a fi ori agnostic (NU ateu, adica doar asa ca efectiv “nu pot sa stiu”), ori credincios in D-zeu intre varsta de 13 si 30 de ani, efectiv in functie de daca eram sau nu indragostit, cu fiind credincios daca eram indragostit si doream sa aduc multumiri cuiva anume si sa inalt ofrande de recunostinta catre pronie, si agnostic atunci cand eram in faza de dez-indragostire sau de indiferenta dintre 2 indragostiri succesive. Pe la 30 de ani, m-am decis rational, pt a economisi din efortul de a deschide si a inchide “lumina” din acel buton intrerupator, sa il las “deschis” pe “credincios”, ca era mai simplu + ca eu stiam ca doresc sa continui sa ma indragostesc cat pot eu de des, si sa nu renunt la aceasta addictie, (care totusi mi se pare mai putin periculoasa social si pt sine decat utilizatul cocainei sau a altor droguri ilicite, sau a alcoolului si tutunului, si chiar mai morala decat utilizatul de diverse obiecte de fetish, desigur cu conditia de a NU avea pretentia ca si cealalta persoana sa fie neaparat indragostita de mine), asa ca nu era nici o scapare de a trebui neaparat sa ma simt recunoscator lui D-zeu de multe multe ori in viata mea pe viitor, chiar daca riscam sa fac risipa de energie electrica/lumina, (cu facturile de intretinere aferente mai ridicate decat media), prin a lasa acel buton mereu pe deschis !
Si asta NU are de a face cu vreo spaima de intuneric, deoarece eu personal nu am suferit de acest fel de spaime nici cand eram mic si mie nu mi-e frica nici acuma atunci cand vine noaptea si se face bezna si chiar cand ma culc imi place si acum sa imi trag patura peste cap, si sa adorm instantaneu fara a dori sa am vreo veioza aprinsa in jur…dar de risipitor de energie electrica chiar sunt, adesea las luminile deschise in bucatarie sau pe hol cand plec de acasa, sau chiar las caloriferul deschis chiar daca nu e nevoie, etc, doar pt ca mi-e lene sa tot apas pe butonul on/off !
Eu insa nu m-am decis in cadrul carei religii organizate sa cred in D-zeu, decat asa in mare m-am oprit la monoteism, pt ca mi se pare mai putin complicat si mai realist decat sa te chinui sa crezi intr-o multime de zei + imi place extraordinar de mult ideea fantezista a unui posibil cuplu de concubini oficiali + parteneri de afaceri de diverse constructii D-zeu + mama Natura, cu D-zeu fiind creator de idei de planuri, (care accepta si chiar a introdus totusi si notiunea de Hazard, daca tot le-a creat El pe toate) + cu mama Natura fiind cea care implementeaza concret ideile si conceptele arhitecturale ale partenerului ei, D-zeu, (ca un contractor de constructii care deseaneaza planuri, angajeaza si supravegheaza muncitorii constructori, cumpara materialele, etc), desi desigur nu intotdeauna fara eroare, sau fara toane chiar personale, ca asa e mama Natura mai feminina si mai “salbateca” si cu toane…chiar daca asta o suna mai misogin, insa trebuia sa aleg totusi o ierarhie de cine sa fie creatorul de idei si concepte originar primar in acea relatie, si nu puteam sa o fac chiar egalitara, oricat de pro-feminism oi fi eu in politica (+ chiar doresc sa aiba si Romania odata un candidat de sex feminin la Presedintie, desi totusi parca nu de gen d-na Udrea, ca aia mi se pare ca ar fi doar asa mai ipocrit “de ochii lumii”, si nu ar fi ceva autentic serios)…dar in general mie imi place sa il stiu pe D-zeu fericit si intr-o relatie relaxanta cu cineva anume potrivit pt El, si nu mi-ar place sa Il stiu asa singuratec si trist sau ursuz, ci vesel si relaxat mai intotdeauna, chiar si cu drept de a pleca in vacante, de a lua pauze, etc !
Si in orice caz nu mi-ar place mie sa Il deranjez eu personal pe D-zeu cu tot felul de sacaieli personale la nivel de diverse rugaciuni, desi STIU ca El e tolerant si bun si matur si nu se supara si primeste tot felul de cereri, plus, la nivel de birocratie monoteista, o avea probabil un aparat destul de complex de ingeri, sfinti, si alti functionari care ii verifica corespondenta si rezolva diverse cereri de la diversi petenti, insa nu imi place mie sa il deranjez pe D-zeu si eu, si nu imi place nici ideea de a fi cumva luat in colimator de El…mai bine e, zau, sa nici nu stie cine sunt eu, asa mi se pare mie mai prudent, ca mie nici la sc generala sau la liceu nu imi placea sa ma scoata la tabla, si ma fofilam cat puteam si incercam sa fiu cat mai neobservat de profesor !
O suna asta a cea mai mare blasfemie sau trufie ca incerc sa mi-l inchipui eu pe D-zeu asa ca pe un om, desi STIU ca nu are cum sa fie “om”, dar pe de alta parte eu stiu ca eu personal sunt om, si ca om nu prea am cum altfel sa mi-l inchipui mai usor pe D-zeu ca sa-mi fie mie inteligibil + si simpatic, ca doar nu o sa stau sa mi-l inchipui ca un fel de energie bazaietoare, sau cine stie in ce alta intruchipare ciudata ! Mi se pare mai estetic + asa mai omeneste, si nu mi se pare chiar imoral, ba dimpotriva, mi se pare usor de inteles si de copii si de toata lumea, ca doar nu o fi obligatoriu sa ne dorim sa fim cu totii niste intelectuali filozofi savanti academicieni care au posibilitatea sau inclinatia sa si-l inchipuie pe D-zeu in feluri mai complicate, si nu o fi obligatoriu nici sa fim doar total emotionali si sa nu avem voie sa gandim si rational, chiar daca la intelect si cultura generala mai redusa sau mai avansata, sau fiecare cum o putea. Plus imi place ideea de a fi copil fata de D-zeu care ar fi chiar ca un Tata, ca altfel cum naiba sa fie, si la ce ar mai folosi (la nivel functional fata de mine ca om) ? De aia nu cred ca lui D-zeu, care totusi teoretic a venit cu ideea de a crea oameni, (daca credem in El), i-ar displace sa fie considerat ca un Tata de acesti oameni, inclusiv de mine.
Zau, daca tot trebuie sa avem un fel de relatie cu D-zeu, adica sa credem in El, atunci cred ca este permis sa “discutam” cu El sau sa ne gandim la El asa cum putem noi mai bine din perspectiva noastra personala, si atunci mie mi se pare OK sa ii dam forme si chipuri dupa ce ne place noua, si mie esential mi se pare ca D-zeu NU s-ar supara si NU ar fi ranchiunos sau ofensat daca noi am indrazni sa ni-L inchipuim cum vrem noi, chiar si dupa asemanarea noastra personala de oameni, daca ne vine mai usor, adica NU mi se pare in fond o blasfemie, (ca doar D-zeu nu e om real cu toane si defecte umane). Plus, daca e totusi si Tata cat de cat matur, (fata de copilaria noastra), plus si Judecator just si echitabil, (adica vazut cam ca un om), mi se pare ca trebuie sa fie totusi si intelept, nu asa impulsiv sa sara cu pedepse nemeritate sau cine stie ce catastrofe asupra noastra daca ni-L inchipuim cumva intr-un fel cum nu e El in realitate.
Dar toate astea sunt de fapt rationalizari. Ca desigur ca D-zeu poate reprezenta un fel de entitate MULT mai complexa, dar eu personal dincolo de rationalizari nu prea merg daca e vorba de D-zeu, ca doar nu o sa stau sa ma gandesc la El toata ziua, ca am si alte treburi de facut, si chiar cred ca nici D-zeu nu i-ar place sa stea lumea sa se gandeasca numai la El toata ziua si sa nu mai faca nimic altceva, decat sa ii inunde biroul cu milioane de cereri ! Dar asa un mesaj de recunostinta sau de sincere multumiri si urari de sanatate si Succes pe mai departe, sau o mica cerere din cand in cand, cred ca e total OK si pt D-zeu + toti ingerii si sfintii lui functionari de cabinet ! Mie imi place iddea ca D-zeu sa aiba si simtul umorului, chiar daca nu mi-l inchipui ca are prea multe emotii de tip omenesc, insa imi place sa cred ca El are capacitatea de a intelege oamenii + toate slabiciunile lor, inclusiv simtul umorului, (daca tot i-a creat ca idee), adica imi place sa mi-L inchipui pe D-zeu ca un Umanist, dar e si bun ca partener fata de mama Natura, daca tot are o relatie speciala cu ea (atat personala cat si de afaceri).
========
Sper ca nu v-am asasinat cu parerile mele personale, dar eu personal, sincer, asa am ajuns sa ma decid sa cred in D-zeu, efectiv la nivel total egoist + de rationalizare, ca altfel zau daca as fi depus efortul. Dar nu neg ca o fi OK sau chiar mai bine sa crezi in D-zeu si in ALTE moduri, de ex doar emotional si nu rational de loc, sau invers, si mai intelectual si academic, eu zic sa creada fiecare cum o vrea, e OK si sa nu creada, dar in fond, ZAU, ultimul lucru pe care mi l-as dori eu, asa ca om, ar fi sa imi inchipui un fel de D-zeu ranchiunos si razbunator pe oamenii care nu cred in El, ca asta eu personal NU as putea tolera ! Plus si parintele Galeriu (de la biserica sf Silvestru unde se ducea uneori bunica mea, profesor reputabil de la Fac de Teologie, si cu care am vorbit eu personal o data cand aveam vreo 14-15 ani + l-am salutat alta data cand a murit bunicul si a oficiat la inmormantare, si l-am auzit eu cu ochii si urechile mele vorbind in real life de cateva ori), in toate predicile lui, gasibile si pe YouTube, mereu incontinuu zicea ca D-zeu e reprezentativ ideal pt Iubire + toleranta, (NU pt razbunare sau naiba stie ce nervi pe cine stie ce “pacatosi”, inclusiv posibil si atei).
====
Iar m-a derutat Rudolph…nu mai stiu ce voiam sa spun ;) :))
Ziceam ceva de genul asta, numai ca eu neavant talent artistic, trebuie sa ma exprim in cuvinte, si nu ma pricep nici la exprimatul concis !
Pentru mine James Blunt e un cosmar… nu-l pot asculta nici daca am multa bunavointa…si am… :)) Vezi ce concisa sunt?
Happy Weekend, Rudolph! ;)
Ce ciudat ! Nu am auzit niciodata pe nimeni avand sentimente atat de puternic negative fata de un cantaret, mai ales unul de tip James Blunt…de obicei oamenilor ori le place de ei, ori le sunt indiferenti…insa e posibil ca eu sa nu ma invart in cercuri de oameni deosebit de rafinati in ceea ce priveste aprecierea muzicala, deoarece eu sunt total afon, deci poate ca cei cu care stau eu de vorba, chiar daca n-or fi afoni, totusi nu au nici ei sentimente deosebit de intense despre muzica sau interpreti muzicali, ca altfel nu ar tolera sa stea de vorba cu mine sa ma vada ridicand din umeri daca e vorba de cine stie ce compozitor sau interpret celebru de care eu habar nu am, si si eu as fi intimidat sa stau de vorba cu niste oameni deosebit de rafinat melomani pt ca efectiv nu as intelege despre ce e vorba.
Dar chiar m-ai facut ff curios de ce nu iti place de dl James Blunt. E din cauza cum arata, sau ce fel de muzica alege sa cante, sau cum interpreteaza el muzica, sau din cauza de cine stie ce pete reale din biografia lui personala ? Eu, sincer sa fiu nici nu stiu decat 2 cantece interpretate de el, cel de mai sus si inca unul de tristete dupa o relatie incheiata de dragoste, Good bye, my lover.
Uite, din cauza ta, acum am citit si despre biografia lui de pe wikipedia, si nu am gasit ceva deosebit de controversial, ba chiar observ ca face parte din copiii care au calatorit de mici in diverse locuri cu adevarat straine departe de casa impreuna cu parintii lor, un grup de oameni fata de care resimt si eu niste afinitati personale, desi desigur eu nu fac parte din cercurile de elita de oameni deosebit de talentati care se pot ivi in cadrul acestui grup, ci sunt unul din cei multi anonimi obisnuiti, dar in general am remarcat ca de cate ori dau peste un fel de “seaman” din asta, chiar efectiv indiferent din ce cultura sau profesie, efectiv am senzatia ca parca il/o inteleg cumva mai bine si mai usor decat pe altii, indiferent in ce limba sau mod s-ar exprima…am asa un fel de afinitate de recunoastere si de simpatie fata de oamenii acestui grup pe care eu il numesc familial-nomadic, (nu nomadic de clan, ca beduinii, ca ala e un alt fel de nomadism).
Mereu aveam discutii de genul asta cu tata. Astea pe teme religioase si cele istorice faceau deliciul unei cine in familie. M-am nascut ortodoxa, asa am crescut, dar in familia mea nu s-a tinut prea mult cont de mers la biserica ( doar in seara de Inviere si pe la cununii, botezuri ..) . Cred intr-o forta superioara, stiu ca e ceva mai puternic undeva acolo. In schimb obiceiurile practicate in biserica mi se par tampenii. Multe dintre ele nu dateaza din vechi timpuri , de pe cand a fost scrisa Biblia, s-au format odata cu popoarele . Generatii diferite, obiceiuri diferite. Nu inteleg de ce pupa lumea toate icoanele din biserica, nu inteleg rostul acestui obicei. Daca se presupune ca Dumnezeu e peste tot, atunci poarta-l in suflet si roaga-te oricand la el. Poti face asta oriunde. Credinta trebuie sa fie ceva intim, dupa cum a mai spus cineva pe aici. Preotii sunt si ei oameni simpli, nu ii cred pe astia care spun ca au harul, nu poti dovedi asta.
Si mai e o chestie care ma enerveaza, de ce te rogi la Dumnezeu atunci cand iti e rau ? In momentul in care totul e bine , nu multumesti , nu zici nimic ai si uitat ca exista. Daca te numesti credincios, in momentul in care esti fericit ar trebui sa si multumesti . E un subiect delicat si m-am lovit si eu de multe ori de oameni indoctrinati. Semanau cu aia de au intrat in secta Herbal Life ( daca o fi cineva care se ocupa cu Herbal Life, sorry, dar nu cred in ceea ce faceti voi) . Unii asculta orbeste ce spun preotii, urmeaza ordinele si obiceiurile cu sfintenie fara sa se intrebe de unde au venit, daca sunt ok , de ce trebuie sa faca asa..
Poate ca unor oameni le face bine sa indeplineasca anumite ritualuri asa orbeste fara sa mai treaca si prin rationamente superioare. In general, este recunoscut ca ritualurile diminueaza anxietatea. Aceste ritualuri nu trebuie sa fie mereu reprezentate de pupat icoane, pot fi reprezentate si de postat un comentariu pe Facebook sau Twitter, sau de a fuma automat o tigara in timp ce bei o cafea, sau dupa ce faci sex, etc.
Si eu cred ca-s coincidente (n-ai un lot statistic suficient de mare incat sa crezi ca se pot datora unor altor factori in afara sansei). Eu, daca mai era nevoie sa o spun, nu cred in nici un Dumnezeu. Sunt ateu, nu agnostic (adica fara dumnezeu, nu doar fara religie/gnoza). Adica nu cred intr-o forta cu constiinta proprie si capacitate de decizie care sa dea doi bani pe omenire. Mai cred ca religia a pornit dintr-o frica primordiala de nou datorata lipsei de control asupra mediului inconjurator si ca crestinismul este chintesenta fugii de responsabilitate. Mai cred ca-i mai simplu sa crezi intr-un tatuca care te iubeste si hotareste el pentru tine (ce convenabil) decat sa inveti si sa intelegi matematica sau fizica, asadar e calea usoara de a nu-ti bate capul cu intrebari existentiale. Si ma opresc aici :D. Din motive evidente.
Habar nu am daca am sau ba credinta in Dumnezeu, in sensul in care inteleg aceasta credinta cei mai multi! Sunt aproape sigura ca… nu exista atei, asa cum nu exista nici fiinte supranaturale care pun la cale destinul oamenilor! Toti ce-i care-si spun atei au spus cel putin o data in viata: O,Doamne! sau Doamne fereste! vazand sau auzind despre vreo grozavie!
Divinitatea – daca exista – exista independent de vointa mea si daca e asa cum se spune nici nu-i pasa daca cred sau ba in existenta sa! Ne citeste in inima, nu? Atunci, de ce sa ne facem probleme cu si despre existenta divinitatii?! Cu inima curata e bine: crezi sau ba e totuna!
Sunt aproape oripilata de cei care se bat cu pumnul in piept ca sunt credinciosi, fac matanii, se taraie in patru labe in jurul unor cladiri dar mai apoi isi barfesc vecinul, isi cheama fratii sau – mai rau! – parintii in judecata pentru un ha de pamant! si multe altele de gen!
Sa zicem ca ar exista! Dar ne-a dat Liberul arbitru! Adica… ne-a lasat din grija lui in propria noastra grija si constiinta!
Par a fi coincidente indeplinirea rugaciunilor! Unii ar spune ca e… puterea gandului, puterea pe care o da puritatea gandului, a inimii in momentele cand cineva se “roaga”
E penibil – zau! – modul in care se incearca inocularea credintei in mintea celor tineri! Ce tampenie mai mare dacat sa le spui ca trebuie sa-si faca semnul crucii cand trec pe langa o cladire cu o cruce pe acoperis? Sa fii la volan si sa faci asta! Sa fii in autobuz si sa faci asta! E o aiureala, din punctul meu de vedere! Ce sens ara sa faca cineva parada cu asa ceva? Apoi, mai sunt aia care se dau credinciosi si “buni ca painea calda” si vorbesc de rau alte natii! Se cred superiori pentru… ce?!
Cum sa inveti copiii ca e “calea cea dreapta” aceea urmata de popa care preda la orele de religie?! Ce om sanatos la cap ar invata copiii sa fie rasisti, xenofobi si mai stiu eu cum?!
A fost haios cand la varsta de 20 de ani am botezat! Popa ne-a zis noua, naselor, sa luam pruncul si, cu spatele stand la altar, sa zicem de 3 ori “ma lepad de satana” – la intrebarile lui! Am ras in hohote! Cu cat imi doream mai mult sa incetez cu atat radeam mai cu pofta! Si, incet-incet, au inceput sa rada toti cei aflati in biserica! M-am cam jenat, dar ii spusesem prietenei mele ca asta se va intampla daca ma baga in biserica! Nici ea nu e credincioasa ca cei care frecventeaza biserica si nici sotul ei! Asa ca… a fost o distractie pe cinste! Au hotarat sa boteze baiatul pentru linistea sufleteasca a parintilor lor ca de era dupa ei…
Cu alta ocazie, la decesul unei prietene, trebuia sa vorbesc cu preotul, pentru ce si cum… Omu’ era in biserica dar vorbea la telefon… Am asteptat cat am asteptat, dar dupa un sfert de ora m-am dus dupa el in altar! De-ai sti cu ce viteza a intrerupt convorbirea telefonica si s-a agitat ca nu am voie in altar!! Si ei – popii – vor sa cred ca exista o divinitate care face deosebirea intre femei si barbati?! Ca barbatii au voie in altar si femeile nu?! Apoi… sa astepte! Asa ceva nu exista! Divinitatile nu sunt asa de… (nu gasesc cuvantul potrivit)
Oh, ma opresc, pentru ca ma ia valul si ma transforma in… val urias spart de stanci! :)
Viata fericita!
Erata: se scrie “cei” nu “ce-i” (in randul 3)! Asemenea greseli nu sunt scuzabile! :(
Scuza-mi, te rog, erorile! :) Multumesc!
Mda, insa totusi, din cauza ca or exista niste oameni posibil mai putin maturi sau chiar posibil ipocriti, unii, Doamne fereste, chiar disfunctionali patologici, sau chiar, bat in lemn de 4 ori, criminali, (desi astia real patologici sau chiar criminali ca numere reale chiar sunt deosebit de putini), eu personal nu as tinde totusi sa imi doresc sa se renunte total la nivel de demolare a unor structuri de ritualuri totusi importante ca semnificatie si chiar si ca utilitate generala pt destui de multi oameni cat se poate de reali, chiar si din aia mai putin perfectii, si cu diverse deficiente si/sau diverse pacate personale totusi in mare inevitabile si ne-eradicabile chiar asa cum s-ar dori poate sa sa incerce de a se eradica niste tantari anofeli posibil cauzatori de malarie…adica ce voiam sa zic este ca punctul tau de vedere mi se pare deosebit de sever de intransigent si chiar posibil intolerent intr-o oarecare masura fata de o gramada de destul de multi semeni oameni.
Eu atat am de zis: cred in Dumnezeu! :D
Draga vienela,
Nu stiu cum sa incep, desi simt nevoia sa-ti scriu ceva :)
Cred in Dumnezeu, sunt ortodoxa, merg la biserica pentru ca acolo sufletul meu se simte bine, am incredere in preoti. Sunt asa multi preoti buni, blanzi, sufletisti, dar mai ales din care transpare harul, puterea lui Dumnezeu in ei, incat … efectiv ma doare sufletul la propriu si schimb postul cand vad cum la tv se cauta mereu numai exemple negative pentru rating. Si chiar si pentru acei preoti care au cazut intr-o greseala sau alta, am mila si-mi pare rau pentru ei ca au ajuns intr-o anumita situatie. Nu e in puterea mea sa-i judec pentru ca stiu ca am destule “bube in cap” care ma fac sa caut mai bine la greselilel mele decat la ale altora.
De mica bunica ma ducea la biserica, m-a invatat Crezul, Tatal nostru. Cred ca la un moment dat, prin adolescenta, mergeam la biserica din obisnuinta, ca sa nu ma certe mama :), dar … stiu sigur ca ceea ce-a sadit bunica in inima mea despre credinta a ramas acolo.
Pe la 20 de ani am avut o perioada in care n-am mai mers la biserica, nu stiu sa explic exact de ce (din comoditate, lene, delasare, poate pentru ca eram de capul meu si stiam ca nu ma poate obliga nimeni sa merg etc.), desi in continuare credeam in Dumnezeu. In perioada aceea, de fiecare data cand intram in biserica (rar), imi curgeau lacrimile, inexplicabil, fara sa le pot opri.
Imi dau seama acum ca atunci sufletul meu tanjea dupa … ceva si eu nu-mi dadeam seama.
Am convingerea ca nimic nu e intamplator, nu cred in coincidente, ci in Dumnezeu.
Spun asta nu apriori, ci pentru ca m-am convins in timp, datorita mai multor lucruri care s-au intamplat in viata mea.
Cuvintele mele sunt sarace, imi dau seama, de aceea nu stiu daca au vreo putere sa transmita ceva.
Am observat ca logica te opreste sa admiti unele lucruri care poate chiar ti se par ridicole.
Indraznesc sa-ti sugerez sa incerci sa te gandesti mai mult la sensul vietii (“de unde venim si incotro ne indreptam?”, “exista suflet?”, “ce rost are viata noastra, de ce traim?”, “cum de-ar putea sa existe lumea asta atat de complexa si completa – e suficient sa analizam amanuntit o frunza – in lipsa lui Dumnezeu?” “Chiar e posibil ca lumea sa se fi creat … din nimic, printr-un Big Bang?”, “Cum au aparut fortele fizicii, de ce exista?” etc.)
Mai demult am gasit un citat care desi nu e corect in totalitate, totusi te poate pune pe ganduri:
“Daca eu cred ca Dumnezeu exista si nu e asa, n-am pierdut nimic; dar daca nu cred in Dumnezeu si El exista, am pierdut TOT.”
Mai indraznesc sa te sfatuiesc ca atunci cand vei intra intr-o librarie sa rasfoiesti si carti scrise de parinti. De exemplu “Cu durere si dragoste pentru omul contemporan” de Parintele Paisie Aghioritul in care este si un capitol despre rationalism, despre logica mintii in comparatie cu ratiunea inimii.
Sper ca nu te-am suparat sau deranjat cu ceva din ce-am scris.
Maria, vreau sa iti multumesc pentru comentariile tale, pentru faptul ca incerci sa imi arati o alta parte a credintei. Aceste intrebari mi le-am pus in adolescenta, cand nu eram foarte informata in nici un domeniu (nu ca as fi acum). Iti spun cu mare sinceritate ca am incercat sa citesc biblia, sa intru in biserica, am discutat cu preoti, am vorbit mult cu sora mea, care este credincioasa.
Nu ii neg existenta, pentru ca nu am aceasta putere, nu pot dovedi ca nu exista, dar ma simt mai atrasa de explicatiile logice. Promit ca de dragul tau, pentru faptul ca mi-ai oferit din timpul si din sufletul tau, sa caut cartea despre care vorbesti, sa o citesc. Multumesc mult. Iti doresc sa ai o zi minunata si viata fericita!