Poveste de dragoste lacrimogenă – ficțiune
Poveste de dragoste lacrimogenă – ficțiune foarte scurtă, ideală de prezentat celor care te întreabă de ce nu ești măritată la +30 de ani.
Pe Adriana am cunoscut-o la Sandrigo, în Italia. Eram singură, vorbeam doar italiana şi căutam o româncă cu care să schimb două vorbe în limba mea. Câteodată mă întrebam de ce am plecat din țara mea. Îmi cumpăram o îngheţată şi mă plimbam prin piaţa micuţă, sperând să aud vorbindu-se româneşte. Giovanna a fost cea care a găsit-o şi care a stabilit o întâlnire în numele meu. Timp de două, trei luni, cât a mai locuit Adriana în Sandrigo, am fost nedespărţite.
Ne plimbam pe străzile aproape pustii, eu recitând poezii de Eminescu, ea dovedindu-mi că ştie Crezul pe de rost. Vorbeam despre copiii noştri, râdeam mult, din orice nimic, iar duminicile mergeam la Vicenza, Padova sau Verona.
Blondă, cu părul inele, cu ochii albaştri, înaltă, ca o fecioară cu chip de înger. Mereu plină de voie bună, Adriana mă stimula şi pe mine să mă distrez, să las grijile deoparte. Avea un fix cu bisericile şi cimitirele, unde îi plăcea să se pozeze. În faţa fiecărei biserici întâlnite în cale trebuia să îi fac poze, în faţa fiecărui mormânt îngrijit, iar poze, până în ziua în care a găsit pe o cruce fotografia unui tânăr, mort într-un accident de motocicletă.
Era o femeie singură. Nu avea un prieten, un iubit, nu avea pe nimeni şi probabil asta ne-a apropiat atât de mult. O înţelegeam perfect. Răspunsul Sunt singură pentru că asta îmi doresc nu e întotdeauna suficient. În ziua în care m-a pus să o pozez lângă mormântul motociclistului, mi-a venit o idee nebunească.
Am scris un mesaj interminabil, pe care i l-am trimis pe telefon şi pe care încă îl mai păstrează. Am învăţat-o să arate acea poză oamenilor, de câte ori o vor mai întreba de ce este singură la 30 şi ceva de ani. Povestea lacrimogenă pe care am inventat-o a fost atât de reuşită, încât Adriana a promis că se va folosi de ea şi chiar a făcut-o, de câteva ori.
Poveste de dragoste lacrimogenă
Povestea era despre un tânăr italian, pe care Adriana îl cunoscuse întâmplător în timp ce îşi rezolva problemele cu permesso di soggiorno. S-au plăcut din prima clipă, au păstrat legătura, au ieşit de câteva ori şi s-au îndrăgostit nebuneşte unul de celălalt. A prezentat-o mamei lui, a plimbat-o prin Italia, a iubit-o ca în filme, cu o dragoste pasională. Așa e dragostea între un italian și o româncă.
Într-o zi a fost reţinut peste program la serviciu, din cauza unei încurcături ivite pe neaşteptate. Aveau întâlnire în faţa bisericii din Sandrigo. Indispus, ştiind că Adriana stă în stradă aşteptându-l, frumosul italian a gonit ca vântul cu motocicleta de la Vicenza spre locul unde românca, iubita lui, stătea ca pe ace.
Când l-au găsit întins pe şosea, purta în buzunar un ineluş de logodnă, pe care mama lui i l-a oferit fetei, împreună cu eşarfa pe care era scris cu markerul : Adriana, vrei să fii soţia mea?
Poveste de dragoste lacrimogenă – ficțiune
Povestea părea autentică, oamenii erau impresionaţi de drama prin care “trecuse” Adriana, iar noi leşinam de râs de câte ori mai apărea cineva care să o compătimească.
:))
Ce tare!
Misto ar fi sa se intalneasca cu logodnica oficiala a aluia si sa se ia la bataie :))
:)) Vai ce rele ati fost..Bogata imaginatie mai ai :P
Sa-ti faci poze in fata bisericilor mai e cum mai e, dar in fata crucilor? In cimitire? Ciudat e putin spus…
Pai da, inca o dovada in plus a imaginatiei tale fara margini… :D E interesant ca o folosesti mereu, in scopuri inedite. :P
Ce chestie ! Tocmai am citit pe BBC un articol (cam lung) intitulat De ce sunt oamenii asa de rai cu persoanele single (neatasate in vreun cuplu) ? Si se referea si la barbati, si heterosexuali, (despre care autorul zicea ca daca ai peste 35 de ani si nu esti in concubinaj sau intr-un cuplu cu cineva, lumea incepe sa creada ca esti cam defectiv mintal, sau mai rau, un fel de criminal in serie !), dar chiar si gay, (mai ales ca acum este voie sa fii cuplu in destule tari, asa ca intr-un fel a devenit chiar social obligatoriu intr-un fel), nu numai la femei. E un articol care mi s-a parut simpatic pt toata lumea, asa ca ii dau link aici,
Super tare
Trebuie să treci la romane.
Best Sellers, mai mult ca sigur!
Sandra Brown e mică pe lângă tine !
Dracusor împielitat! Asta esti matale…. :)
Am si eu o întrebare? Ce naiba gasiti la Italia? Asa în general…. eu o evit si ca tara unde sa îmi pertec vacanta! Am fost o data si gata!
E atit de trista povestea ta, Vi….si-atita singuratate e in spatele fetei care stia Crezul pe de rost !
mie mi se pare macabru sa inventezi asa ceva :((( nu pot sa fiu de acord cu tine. Cum sa inventez o poveste in care chiar si-a pierdut viata un om si eu sa ma amuz??? Nu te supara de com
@Mala: poate-a fost nasa si a fost fortata de imprejurari sa-l stie :) … parca te obliga popa la casatorie. Se aplica si la mireasa?
Ce minte diabolică ai, Vienela!
Le aratati curiosilor si esarfa cu inelul?:))
uhh, e cam macabru, cu tot simtul meu al umorului care zic ca-i dezvoltat…
tot ce-i important e ca ati reusit impreuna sa stabiliti o legatura, iar ea a dobandit un statut normal, de om care n-a fost mereu singur :)
Chiar pare veridica:)) insa e foarte trista povestea:| dar totusi romantica oarecum :)) adica gestul cu esarfa si totul este o inventie chiar draguta:)
Eu nu inteleg de ce femeile (sau barbatii, dar mai ales femeile) simt nevoia sa-si justifice alegerile. Adica de ce trebuia sa ofere explicatii fiindca era singura? Sau de ce o femeie fara copii simte nevoia sa-si gaseasca scuze ca n-are copii. Cine a facut chestiile astea obligatorii? Adica de ce o femeie n-ar fi fericita singura sau n-ar avea voia sa nu suporte plozii? Faptul ca multe incearca sa se justifice ma face sa ma gandesc ca se simt putin rusinate. Sau nesigure. E pacat. N-are dreptul sa te judece nimeni cum iti traiesti viata (ca vorba aia una aia si tu o traiesti, trebuie sa fii fericit) decat daca cu viata ta deranjezi realmente (si serios) viata altora.
Ca bine zici!
La fel urasc sa fiu intrebata de ce si cum. De parca eu ii intreb pe altii. Fiecare e stapan pe viata lui si face ce doreste…si totul e OK cat nu faci vreun rau altora.
De fapt ea avea un complex, asa i se bagase in cap, ca trebuie sa aiba “un rost”… Mie mi se pare o prostie. In fine…
Totusi…i-a folosit la ceva minciuna inventata? In afara de latura oarecum ilara…
ăoleu, ce idee !
Poate că vorbea de altă Adriana mesajul din eșarfă :D
perfect scenariul! exact asta doresc sa auda curiosii ce pun întrebari aiurea! li se plateste exact cu aceeasi moneda :)) Mi se pare super corect! esti grozava! felicitari!
Ei,bine…nu am avut parte de socul promis. Nici pe departe.Câte povesti inventate mi-au iesit pe gura,mai ales la 17-18 ani.De aici paradoxul.Am trait multa vreme intr-o lume imaginara( am si eu un subiect,pe care il regret, ca l.am inventat)dar acum SCRIU DOAR de lucruri reale. La o adica ati inventat o poveste, dar ati indulcit o situatie ce avea nevoie de asta,se pare.In plus,uite ca numele asta ADRIANA,uneori e incercat si cu povesti reale nefericite, nu e nevoie neaparat de una inchipuita. Se scuza. Deci, esti predestinata sa fii in preajma Adrianelor,nu?