Skip to main content

În acea învălmăşeală, cainele a muşcat

După ce a venit vestea că bărbatul i-a murit în război, s-a lăsat cuprinsă de disperare şi şi-a dorit să moară şi ea. Nu mai avea nici putere să lupte, nici lacrimi să plângă. Dar avea şase copii, un petic de pământ şi trebuia să meargă până la capăt. Foamea dăduse năvală peste sat şi peste ei. Copiii erau micuţi, dar nu avea încotro, trebuia să îi pună la muncă, să poată ieşi la liman. Le-a împărţit sarcinile aşa cum s-a priceput, în funcţie de puterea fiecăruia.

Pe cei mari i-a luat pe câmp, să însămânţeze alături de ea, să sape şi să culeagă recolta, să poată intra în iarnă cu mămăliga asigurată. Cei mici au rămas acasă, cu treburile mai uşoare: hrăneau orătăniile, măturau curtea, spălau vasele de lut în care se mâncase seara.

Pe Şoni, fiind băiatul mijlociu, picase să ducă vaca şi calul pe câmp, la păscut şi să aibă grijă de ele, să le adape. Nu era nici el prea mare şi îi plăcea să călărescă, aşa că se distra galopând, cu vaca şi câinele pe urmele lăsate de copitele calului. Stătea toată ziua întins pe iarbă, urmărind dansul norilor, se tăvălea cu câinele prin flori şi răbda de foame până seara, când se adunau toţi în jurul tuciului cu mămăligă. Mama lui punea cana cu lapte pe masă, arunca în fiecare farfurie un boţ de mămăligă, apoi turna laptele înspumat.

Într-o zi, mama a descoperit că vaca nu mai dă acel lapte gras cu care se obişnuiseră… parcă nici nu mai avea atât de mult ca înainte. L-a luat pe Şoni la întrebări. Băiatul s-a codit, dar până la urmă şi-a luat inima în dinţi şi i-a spus adevărul. Aflase că în satul vecin se făcuse o şcoală şi el vroia să înveţe, să nu păzească vaca toată viaţa. Roşu a văzut mama lui în faţa ochilor. L-a alergat prin bătătură şi l-a bătut până l-a învineţit. Păi şcoală îi trebuia lui, când fraţii mai mici mureau de foame? Să nu îl mai prindă pe acolo, că îl omoară.

Dar Şoni nu a renunţat. Făcuse rost de o carte de la domnul învăţător şi o învelea grijuliu în basmaua mamei. Ducea calul şi vaca pe câmp, le priponea aşa cum se pricepea, apoi alerga într-un suflet spre satul unde era speranţa lui de mai bine. Începuse să ia bătaie în fiecare seară, când vaca ajungea nemâncată acasă.

În acea dimineaţă s-a trezit obosit şi a mai lenevit un pic în pat. Ca să ajungă la timp la şcoală, a galopat ca niciodată, cu câinele care credea că este o joacă pe urmele lui. Nu a fost nimeni vinovat de faptul că în acea învălmăşeală, câinele s-a băgat între picioarele calului, calul a călcat cu copita pe laba câinelui, câinele a muşcat, lăsând o gaură cât nuca lângă glezna lui Şoni. A descălecat, a scos basmaua mamei, s-a legat şi a fugit la şcoală.

A tot fugit spre şcoli, până când a ajuns locotenent-colonel, a primit nu ştiu câte distincţii, a fost şef de stat major în unitatea de unde a ieşit la pensie, pe caz de boală.

Astăzi, de Sfântul Alexandru, ar fi ciocnit un pahar cu prietenii.

Comments
  • pop romy August 30, 2012 at 5:03 pm

    Toata stima tot respectul pentru SONI.O floare pentru el..

  • pop romy August 31, 2012 at 4:12 am

    La biserica.Duminica la cimitir,o iau si pe mama.

    • Vienela August 31, 2012 at 4:16 am

      Imi aduc aminte ce spectacol era in alti ani, cand mai mergeam si eu cu voi. :)) Dar nu povestesc pe aici, sa nu lesine careva de ras. :))

      • pop romy August 31, 2012 at 6:52 am

        A fost odata ca.n povesti!!!

  • artistu August 31, 2012 at 6:10 am

    O Doamne, ce poveste impresionanta. Si apropo de comentariul pe care mi l-ai dat dat tu la postul cu politica. E in conditiile actuale, cred ca ne lipsesc si oamenii ca Soni, care sa nu se lase invinsi de vicisitudini (de orice natura ar fi ele) si sa VREA sa reuseasca!

    • Vienela August 31, 2012 at 7:54 am

      Eu cand am scris aceste randuri, m-am gandit in primul rand la copiii de astazi, care au tot ce le trebuie si chiar mai mult de atat si totusi nu sunt in stare sa faca nimic, nu reusesc sa termine o scoala, sau daca o termina nu pot lua un examen. Nu mai au motivatie sau ce se intampla?

  • salmi August 31, 2012 at 7:39 am

    Soni era tatal tau, nu-i asa? Toata admiratia!

  • elly weiss August 31, 2012 at 8:21 am

    Ai scris foarte frumos si emotionant despre tatal tau. Aproape mi-au dat lacrimile. Am stiut imediat ca despre tatal tau este povestea, stiam de cand cu articolul despre bunicii mei ca tatal tau ramasese fara tata. Si-a dorit enorm sa iasa de acolo, sa devina ceva, cineva, de aceea s-a luptat atat.
    Probabil copii de azi au de toate, eu aceasta explicatie o pot gasi. Nu vad alta. Aproape ca nu-i mai intereseaza scoala. Dar si ceea ce vad in jur are o influenta negativa, pentru ca pe vremea aceea nu se intampla sa vezi ca toti smecherii si toti hotii ajung VIP-uri, pline de bani. Fara sa faca o scoala….fara sa aiba veun merit. Pe atunci se stia ca numai invatand poti razbi in viata.

    • elly weiss August 31, 2012 at 1:21 pm

      *copiii :)) viteza de tastare face “victime”

      • Vienela September 1, 2012 at 9:32 pm

        Este povestea care imi place cel mai mult, in legatura cu el. Si mi-as dori sa o citeasca multi copii, sa inteleaga motivatiile celor de altadata.
        Poate parintii ii indeamna sa invete, dar vazand ceea ce vedem si noi, sigur nu ii mai trage inima sa isi toceasca coatele pe bancile scolilor. Ai perfecta dreptate.

  • Post a comment

    Threaded commenting powered by interconnect/it code.