Apartamentul lor nu avea nimic deosebit faţă de altele pe care le ştiam, în afară de păsările împăiate, care ne priveau cu ochi sticloşi din perete. Însă atmosfera acelei case era unică. Prietenul tatălui meu nu avea copii. Dar toţi copiii erau ai lui. În casa lor se adunau prietenii la chefuri, în casa lor se tranşau animalele vânate, în casa lor mergeau copiii cu drag, uitând de jocurile de afară.
Frigiderul era plin mereu cu prăjituri fine de cofetărie, din care ne puteam servi fără să cerem voie, în bucătărie ciripeau veseli doi canari, pe care îi puteam hrăni cu frunzuliţe de salată verde, în dormitor nu era loc să faci un pas din cauza miilor de cărţi pe care aveam voie să le răsfoim. Pe balcon era o ladă mare de lemn, acoperită cu un preş ros pe alocuri, iar în ladă stăteau frumos aranjate cutiuţe cu cartuşe de diverse culori. De ele nu aveam voie să ne atingem, dar el ne explica răbdător tot ce doream să ştim.
Soţia lui era un fel de idol pentru fetiţele care le călcau pragul. Chiar şi la prima oră a zilei, când încă nu îşi dăduse pijamalele jos, avea părul frumos pieptănat, era machiată, parfumată şi zâmbitoare. Mergeam împreună la cofetăria din piaţă, să alegem prăjituri. Probabil îşi dorea mult să aibă copii… Se gândea la toţi şi cumpăra în funcţie de preferinţele fiecăruia. Şi fiecare se gândea că atunci când va fi mare, se va purta aşa cum se purta ea.
Noi, copiii, eram obişnuiti să avem mereu bani la noi. La intervale destul de scurte de timp, mergeam la alimentară să ne cumpărăm dulciuri. Când terminam banii, urcam la prietenii părinţilor mei. Deşi casa era mereu curată, de pe covorul din sufragerie puteam aduna pumni întregi de mărunţiş. La început credeam că îi scăpau din buzunare şi le spuneam că am găsit bani, iar ei insistau să îi păstrăm, însă cu timpul am priceput că îi lăsau intenţionat acolo. Copiii se jucau pe sub masă şi adunau grăbiţi bănuţii, fără ca părinţii să îşi dea seama. Evident, aşa nici nu ştiau câtă îngheţată mâncam.
Ea s-a stins când eram clasa a VIII-a, iar el s-a mutat undeva în Moldova după ce a ieşit la pensie. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu el, aşa cum nu ştiu nimic nici despre nepotul lor, Gelu. Multe dintre amintirile mele din copilărie sunt legate de ei, de stilul de viaţă şi de dărnicia lor. Într-o zi, poate vă voi povesti despre tragi-comedia de la moartea ei.
Câtă căldură umană! Chiar dacă nu-și permitea material, Tudora copilăriei mele mă lăsa să stau la ea cât poftesc și s-o încurc cu prezența și întrebările mele. Bucuria copiilor este bucuria acestor oameni inimoși și lipsiți de egoism. Magică poveste adevărată. Cred că ți-e dor de zilele acelea.
Asa aveam si eu o vecin in bloc..Tanti nu avea copii si toti din bloc mergeam la ea dupa dulciuri..Apoi cand am crescut mai mari, nu cred ca a fost unul care sa nu isi fi tinut ziua de nastere la ea acasa.Oameni cu suflet mare…
Oamenii sunt atat de diferiti…
Ce frumos. Scuze ca nu comentez mai mult, insa nu vreau sa stric vraja acestui text atat de cald! Te imbratisez cu drag! – ;)
Chiar sunt curios cum suna o tragi-comedie la un deces :(
Ce diferiţi sunt oamenii – unii care nu au copii devin acrii şi nu suportă un scâncet de la copii altora, alţii în schimb devin părinţi secundari ai tuturor copiilor pe care-i cunosc.
Un cuplu asemanator locuieste in scara mea. Cand eram mica, amandoi se comportau precum cuplul descris de tine. Acum, el a devenit un om acru si artagos, iar pe ea … nu-mi amintesc cand a fost ultima data cand am vazut-o in ciudat faptului ca locuim in aceeasi scara… Urmele lasat de trecerea timpului…
Par niste oameni foarte de treaba. Incearca sa’l cauti pe facebook(ca sa il consideram si pe el un site cu adevarat util) si poate reluati legatura:)
ce oameni buni! cred ca asa da Dumnezeu unora sa nu poata avea copiii lor pt a-i iubi cu tot sufletul pe ai altora!
La cativa ani dupa ce am devenit bunic am constientizat ca e posibil sa raman in memoria unor copii, unor tineri; nu neaparat a rudelor…
… inca nu reusesc sa fac gesturi memorabile, insa ma straduiesc; merita !
Păcat că unor astfel de oameni nu le dă Dumnezeu noroc să aibă parte decât de copiii vecinilor.
Alţii, în schimb, toarnă plozi unul după altul şi-i “uită” în maternitate.
De ce aşa?
Ce oameni frumoşi ţi-a scos viața în cale. Și câtă emoție pui tu în cuvintele care-i evocă. M-am dus înapoi pe fir și-am oftat. Apoi am râs cu lacrimi! :)
Cat de multe amintiri frumoase ai… imi place foarte mult modul cum povestesti, asta cred ca am mai spus-o. Istorioarele tale ma fac sa trec la sapari, sa imi aduc aminte tot mai multe din copilarie, pentru ca peste cativa ani sa-i pot spune mamarutei mele. Acuma ma gandesc… oare as plictisi-o :))
o amintire pe cat de frumoasa pe atat de trista…faptul ca nu mai sunt printre noi, si eu stiu persoane care n-au avut parte de copii si aveau mereu casa plina de copii si au si crescut foarte multi… insa nu pe ai lor.
Eu am acum alături, din fericire, un cuplu ca cel despre care povesteşti. Deşi eu sunt demult adultă… :) simt că am o a doua mamă care să-mi poarte de grijă, iar mama mea este foarte încântată pentru că ea este departe şi nu mă poate ajuta fizic prea mult. Ele două se înţeleg extrem de bine, zici că sunt surori. În viaţa mea am întâlnit o mulţime de oameni foarte buni care să compenseze urâciunea şi mizeria pe care am întâlnit-o. Poate de asta eu plec din start de la ideea că oamenii sunt buni şi trebuie să le acorzi o şansă. Dar nu infinite şanse :))
Frumosi oameni! Pentru ca astfel de oameni sunt rari e extraordinar sa ii descoperi, sa afli ca exista in jurul nostru fiinte care pot fi atat de generoase. Am si eu bucuria sa cunosc o astfel de persoana, stiu despre ce fel de suflete vorbesti.
Ai povestit minunat despre ei. :)